Darul şi sensul vieţii

de Amalia Bolea

În această lună, suntem invitaţi să ne rugăm şi să reflectăm mai mult pentru abolirea pedepsei cu moartea, pedeapsă care încă este prezentă în lume.

Această invitaţie deschide calea către un aspect important al vieţii noastre: iertarea. Ce înseamnă şi cum trăim iertarea în viaţa noastră? Care sunt situaţiile în care trăim iertarea, cum ne simţim atunci când suntem iertaţi sau când oferim iertare?

Procesul iertării, de multe ori, este dificil, mai ales atunci când suntem răniţi profund, când suferim o nedreptate sau când ne este greu să înţelegem experienţele prin care trecem. Cu siguranţă, fiecare persoană a greşit, a fost iertată şi a iertat la rândul său; cu toţii greşim, chiar zilnic, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Greşelile, experienţele, comportamentele, nedreptăţile prezente în viaţa noastră ne ajută să învăţăm, să creştem, să ne cunoaştem mai bine sufletul şi legătura acestuia cu Dumnezeu, iar acestea nu trebuie să umbrească valoarea şi demnitatea pe care fiecare o are.

Un dialog interior profund cu sine, cu privire la "bârnele" din propriii ochi, din propriul suflet, ar putea contribui la diminuarea spiritului critic şi a judecării celorlalţi. Cine are înţelepciunea, omnipotenţa pentru a cunoaşte toate misterele vieţii, sensul şi rolul experienţelor prin care trec oamenii, astfel încât să decidă asupra vieţii altora, cui i se lasă viaţa şi cui îi este luată?!

Asumarea responsabilităţii pentru greşelile făcute şi recunoaşterea condiţiei de greşitori, ca şi demnitatea la care este chemată fiecare persoană prin însăşi existenţa sa, ar putea conduce la găsirea unor căi de diminuare a răului prin sporirea binelui, depăşind stadiul de făuritori şi împărţitori ai dreptăţii, deţinători ai puterii de decizie asupra vieţii.

Pornind de la invitaţia din această lună, să medităm mai mult la greşelile noastre şi ale celorlalţi, la iertarea faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi şi la modul în care toate aceste experienţe şi-au pus amprenta asupra vieţilor noastre; să ne deschidem inimile astfel încât ele să devină ocazii de împărtăşire a milostivirii lui Dumnezeu şi, recunoscându-ne limitele, să cerem harurile necesare pentru aceasta.