Prelucrare de pr. Felician Tiba
Cine nu a fost măcar o dată într-un grup de Rozariu viu? Când eram mică, participam adesea la astfel de grupuri, iar pe unele le coordonam chiar eu. Erau diferiţi părinţi vicari care le organizau, fiind astfel şi o formă de legătură pe care o menţineam chiar şi după plecarea lor în altă parohie. Ne rugam unii pentru alţii, şi aceasta ne dădea forţă.
Îmi amintesc de o colegă care în mod surprinzător a trebuit să fie operată de apendicită. Când am auzit acest lucru, am "activat" imediat reţeaua de la Rozariu viu şi am trecut la "asalt". Unii colegi de clasă, pentru că eram şi colegi, au propus să mergem efectiv în biserică peste zi şi să recităm un Rozariu întreg pentru reuşita operaţiei, ceea ce am şi făcut.
După ceva timp, nu ştiu dacă a fost şi meritul nostru, colega noastră era bine. Operaţia a fost de succes şi după ceva timp a revenit în mijlocul nostru, iar noi eram foarte mândri că prin rugăciunea noastră am reuşit să o salvăm.
A venit însă un moment în care un părinte vicar a trebuit să fie mutat în altă parohie ca paroh. Am trecut din nou la "asalt"! Ne-am propus să ne rugăm din nou Rozariul pentru a opri plecarea lui. Aşa ne-a găsit părintele în biserică rugându-ne...
"Ce faceţi aici?", a spus el. "Ne rugăm ca să nu plecaţi", am continuat noi. "Voi nu mă iubiţi", a spus el. "Voi vreţi să rămân toată viaţa vicar? Trebuie să fiu şi paroh, să păstoresc şi eu o parohie, unde o să am şi copii ca voi. Împreună cu ei o să ne rugăm şi pentru voi. O să ne rugăm unii pentru alţii. Vedeţi, vine o zi în care un preot vicar devine paroh. Ca vicar, îl ajută pe părintele paroh, dar, ca paroh, el este cel care ia deciziile.
Trebuie să vină o zi în care să ia şi el decizii. Deci, rugaţi-vă pentru mine, dar nu ca să nu plec, ci să fiu un paroh bun. Şi vă mulţumesc pentru aceasta!"
Şi astăzi continuăm acel Rozariu viu, deşi anii au trecut, iar părintele este deja paroh în a doua parohie după cea în care a plecat de la noi. (Monica)
