Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Trecuse deja de miezul nopţii şi fiica noastră, în ciuda faptului că stabilisem să fie la timp acasă, încă nu apărea. Închipuiţi-vă ce somn, ce linişte şi ce calm în gândurile mele! Nu doresc niciunei mame să trăiască astfel de clipe. Din când în când mă mai amăgeam spunându-mi: "O fi cu vreun prieten la poartă, o să intre... Sau poate e cu vreo colegă, o să vină..."

Îmi ceruse voie să meargă la o prietenă, iar mai apoi, împreună cu ea, să meargă la un club unde aveau să se întâlnească cu alţi prieteni. Până aici, nimic rău! Sau ce poate fi rău că te întâlneşti cu prietenii?! Soţul dormea de mult şi deja începuse să mă enerveze calmul lui. Se vedea asta şi din profunzimea somnului în care se afundase. Pe el nu-l interesa...

"Fiica mea, cum nu te gândeşti tu la mama ta, la părinţii tăi, la faptul că noi nu dormim fiind preocupaţi de întârzierea ta! Cum m-am putut lăsa păcălită să-i permit să plece? Până la urmă nu mai are zece ani, e mare, are optsprezece ani. Ştie ce face şi ştie ce vrea! De ce i s-ar întâmpla ceva rău?"

Începusem să am astfel de gânduri, să-mi fac fel şi fel de scenarii în mintea mea. O şi vedeam în fel şi fel de ipostaze, care mai de care mai lugubre. "Eh, sunt eu mai radicală", îmi spuneam. "Eu nu ştiu să am încredere în fiica mea. Cred că trebuie să mă debarasez de instinctul meu posesiv..."

Aşa au trecut orele, iar eu continuam să nu dorm. Nu am reuşit să închid niciun ochi. Cum să poţi dormi când copilul tău nu vine la timp acasă? Abia aşteptam să vină ziua să declanşez "războiul"! Şi a venit!

Doar că fiica mea era deja acasă! Aţipisem cred cu mult înainte de ora douăsprezece şi chiar în cele câteva secunde sau minute, nu ştiu câte or fi fost, ea s-a întors, a intrat în tăcere în camera ei şi s-a culcat. Ce să-i spun? Cum s-o cert când ea s-a întors acasă aşa cum stabilisem, înainte de ora douăsprezece?

Aceasta a fost pentru mine o ocazie în care m-am verificat ca mamă, poate ca mamă prea posesivă, ca soţie care îşi privea soţul cu invidie că poate dormi atât de liniştit de vreme ce fiica lui nu e la timp acasă. Mi-am dat seama cât de mult aş suferi ştiindu-mi copilul cine ştie pe unde, dar nu acasă.

A doua zi, am avut o discuţie cu fiica mea în care i-am vorbit despre tot zbuciumul prin care trecusem, despre noaptea nedormită şi despre gândurile negre pe care mi le făcusem. Iar ea, după ce m-a ascultat cu atenţie, a râs cu poftă. "Cum să nu mă întorc, mamă?, a spus ea. "Dacă am stabilit un lucru, înseamnă că rămâne stabilit. Eu nu mă dezic de ceea ce spun. Când m-am întors, am văzut că sforăiaţi amândoi şi am zis să nu vă trezesc, am trecut uşor pe lângă dormitorul vostru şi m-am dus în cameră la mine, unde am dormit chiar foarte bine până dimineaţă."

Ea o fi dormit bine până dimineaţa, dar eu nu am închis un ochi până dimineaţa! Recunosc un lucru: nici nu m-am ridicat să sun, să-l trezesc pe soţul meu, să vorbim. Am încercat să duc această povară de una singură. Probabil că aveam nevoie de un motiv să atrag atenţia asupra mea, să fiu eu cea care a doua zi avea să se plângă de suferinţa pricinuită de lipsa fetei. Eu voiam să fiu cea premiată pentru grija pe care o am pentru copilul nostru, că pe soţ nici nu-l interesa, iar pe fiică nici atât. Dar a ieşit ceea ce a ieşit!

De atunci am învăţat să am încredere şi o spun cu mâna pe inimă că nu am fost dezamăgită. Fiica mea, căreia îi şi mulţumesc, s-a conformat mereu dorinţelor noastre de bine. Şi e bine... (Matilda)