de pr. Cristian Chinez
"Când este vorba despre Dumnezeu, ceea ce nu-i deloc paradoxal poate fi considerat suspect", scrie François Varillon. Un alt teolog, Henri de Lubac, pune problema astfel: "Evanghelia este plină de paradoxuri, omul este el însuşi un paradox viu, iar, potrivit spuselor Părinţilor Bisericii, întruparea este paradoxul suprem". Şi precizează: "Există paradoxuri doar de exprimare, atunci când se exagerează pentru «a pune în valoare». Dar există şi paradoxuri reale. Acestea din urmă presupun o antinomie: un adevăr ne izbeşte, celălalt adevăr îl echilibrează. Nu-l limitează, ci doar îl determină... Adevărul paradoxal nu este limitat. Iată de ce, deseori, nici Isus, nici Sfântul Paul nu echilibrează paradoxul. Se tem mai puţin de interpretarea nechibzuită decât de ceea ce ar putea să-l facă să decadă şi astfel să-l priveze de «eroismul» său".
Iată două paradoxuri: un Dumnezeu umil şi un Dumnezeu care suferă. Dar acestea sunt prezente din plin în Cristos de pe cruce. Iar noi, în mod paradoxal, atunci când ne rugăm în faţa crucifixului, suntem relaxaţi şi încrezători, căci trecem dincolo de oroarea reprezentării şi ne lăsăm purtaţi pe singura cale ce conduce cu adevărat la Dumnezeu: cea a jertfei mântuitoare.
E mai greu să ne regăsim necontenit pe această cale cu viaţa proprie. Şi asta pentru că nu prea ne cade bine să riscăm şi să acceptăm paradoxul.
