de pr. Cristian Chinez
Neputând fi ocolită, nici negată, moartea umană este de multe ori considerată ca vrednică de trecut sub tăcere sau uitare ca un coşmar de neacceptat. Astfel se întâmplă de obicei în cazul aşa-zişilor eroi ai povestirilor celebre sau al personajelor care "trăiesc" în memoria unei ideologii sau a unui curent filozofic.
Privită ca o soluţie aparte, învierea lui Cristos nu este un remediu în sens de oportunitate pentru a îndepărta amintirea tristă a Vinerii Sfinte, nici o imagine plină de viaţă pentru a ascunde deznodământul trist al răstignirii şi, odată cu ea, spulberarea atâtor speranţe. Nu este o fugă de tot ceea ce înseamnă moartea, ci mai degrabă o asumare a acesteia. Tocmai suprapunerea figurii lui Cristos înviat peste cea a lui Isus răstignit, până la identificare totală, ca şi evidenţierea glorioasă a rănilor crucificării, ei bine, toate acestea înseamnă că moartea este expresia extremă a întrupării trăită în logica dăruirii, a lui a fi pentru alţii. Iar învierea este confirmarea faptului că viaţa este mai puternică decât moartea.
De fapt, învierea Domnului este un eveniment unic şi irepetabil, care nu are nicio analogie, căci ea se constituie ca fiind marele semn al planului lui Dumnezeu în istorie şi dincolo de istorie. Chiar dacă, în ceea ce priveşte vestirea ei, a reprezentat de multe ori nucleul părţii celei mai spinoase a problemei.
