de pr. Ioan Balan
Omul se naşte cu pata păcatului strămoşesc pe suflet, dar sacramentul Botezului îi deschide poarta vieţii spirituale vindecându-i rana. Prezenţa Treimii spală păcatul, prin curgerea apei la Botez, consacrându-l pe om ca fiul lui Dumnezeu, frate cu Isus Cristos şi templu al Duhului Sfânt. Pecetea primită rămâne pentru totdeauna înscrisă în suflet, fiind o consacrare pentru Cel Sfânt. Dumnezeu însuşi ne consacră pentru sine îmbrăcându-ne în mister şi taină, hărăzindu-ne pentru veşnicie.
Omul, odată cu trecerea timpului, nu mai vrea să fie consacrat şi de aceea se descotoroseşte de mister, îl leapădă, aruncând propria nobleţe în ,,braţele flămânde" ale celorlalţi. Omul nu poate trăi singur; nu este o insulă, de aceea îşi stabileşte prieteniile şi îşi fixează întâlnirile cu cei aflaţi pe covorul vieţii. Este un paradox al timpurilor noastre: ne strângem împreună cu diferite ocazii pentru a ne separa şi mai mult, ne găsim împreună pentru a mări şi evidenţia distanţele dintre noi! Cum? Atunci când vărsăm găleata mizeriilor celorlalţi povestind despre ei vrute şi nevrute, adevărate şi neadevărate, ciopârţindu-le fiinţa în zeci de cusururi, despicându-le misterul ce ne-a fost încredinţat în taină sub semnul lacătului tăcerii. Deconsacrăm persoane, adică le scoatem din misterul lor, atunci când le despuiem de secret, când le bârfim, când le scrijelim imaginea vorbindu-le de rău, atribuindu-le fără preget hibe pe care nu le au. Suntem adevăraţi specialişti în acest demers de învinovăţire a celuilalt, care are acelaşi praf pe picioare şi calcă pe aceleaşi drumuri noroite de răutate.
Dumnezeu, chemându-ne la viaţă, a pus în noi o bucăţică de mister, de taină! Ce am făcut cu misterul meu? L-am abandonat grijii altora, cărora nu le pasă de mine şi mă fărâmiţează cu ochii lor murdari, aruncându-mi venin peste faptele sincere ale inimii. De ce îmi permit atât de uşor ,,luxul" să destabilizez misterul inimii celuilalt deconsacrându-mi semenul de ceea ce are mai sfânt şi mai nobil pe suflet? Prea uşor ne lăsăm amăgiţi de şoaptele mieroase ale omului modern alunecos spre necinste. Glasul fratelui va striga din pământ după dreptate sus la Dumnezeu, pentru că dezgolirea misterului de taina sfinţeniei lasă urme adânci de nelinişte pe obrazul inimii ce plânge a jale. Suflete bun, ai grijă de misterul meu şi de taina celui de lângă tine! Îngrijeşte-te cu atenţie maximă de consacrarea pe care Domnul ţi-a încredinţat-o cu cea mai mare încredere încă din momentul venirii tale pe lume!
