de pr. Cristian Chinez
De multe ori, numele de familie sau mai curând prenumele (numele de botez) evocă apartenenţa la Biserica Catolică. Într-un anumit caz, situaţia fiind cumva diferită, iar suspiciunea rezonabilă, indignat, respectivul a menţionat cu mult curaj că ar fi "catolic născut, iar nu făcut". O afirmaţie mai mult decât forţată.
De fapt, caracterul creştin nu-i este conferit omului odată cu natura sa umană. Comunicarea despre sine însuşi pe care i-o face Dumnezeu omului, ca şi preluarea acestuia în sfera de mântuire, sunt pură lucrare a harului. Chiar dacă se porneşte de la premisa că natura umană poate fi completă, bună în sine însăşi şi capabilă de a-l preamări pe Creator, importante sunt: spiritul deschis spre cunoaştere, capacitatea de a primi revelaţia supranaturală prin care Dumnezeu îşi descoperă viaţa sa intimă şi acţiunea sa mântuitoare, educaţia primită în acest sens şi - mai ales - viaţa sacramentală.
A nu te ruşina de faptul că numele tău face trimitere la religie sau la confesiune este mare lucru. Fuga spre anonimat nu este nicidecum sănătoasă. Nici refugierea spre alte domenii de care sunt legate numele la modă. Reversul? "A ieşi din anonimat", iată dezideratul propus de asociaţiile catolice active în special în rândul tinerilor. Şi este bine. Umăr lângă umăr, e altfel... Dar, când eşti singur, mai există curajul de a-ţi afirma identitatea de creştin?
