de pr. Florin-Petru Sescu
Am ajuns zilele frumoase ale verii şi am intrat deja în lunile în care atenţia celor mai mulţi dintre oameni se îndreaptă spre vacanţă, concediu, perioada timpului liber. Au început să fie tot mai intens căutate locurile îndepărtate şi exotice, în care oamenii să-şi petreacă vacanţa sau concediul.
O continuă şi neobosită căutare a început să pună stăpânire pe noi, pe gândurile noastre, pe timpul nostru. Suntem în căutarea liniştii, a relaxării, a bunei dispoziţii şi a bucuriei, şi acest lucru nu este rău. Însă este bine că începem să ne gândim doar la fericirea şi bucuria noastră, fără a include şi pe alţii în această bucurie? Există oameni care nu şi-au dorit şi nici nu-şi doresc să se bucure singuri, să fie fericiţi singuri, ci împreună cu ceilalţi, implicându-se.
Această formă de implicare pe care vreau să o scot în evidenţă acum se aseamănă mult cu diferitele forme de voluntariat pe care le-am întâlnit chiar în România, imediat după căderea comunismului. A existat atunci un val de persoane din Italia, Germania, Austria, Franţa etc. care au renunţat la concediul propriu pentru a oferi o mână de ajutor românilor abia scăpaţi de comunism, care aveau nevoie de ajutor. Sute de persoane din Occident au venit să ne ajute în tot ceea ce erau capabili să facă: medici, profesori, ingineri, constructori etc. Chiar oameni simpli au voit să ne dea o mână de ajutor, de multe ori plătindu-şi singuri drumul, dacă nu chiar şi şederea în România.
În aceeaşi optică, am fost impresionat de povestea unui medic spaniol pe nume Manuel care, cu mult timp în urmă, în jurul anilor 1960, a pus în practică tocmai acest mod de implicare pentru oamenii săraci din Uganda, mai exact în spitalul misiunii din Kalongo, acolo unde cu ceva timp în urmă slujise şi Fericitul Giuseppe Ambrosoli.
Medicul Manuel, după mai bine de zece ani de specializare şi perfecţionare medicală, după ce îşi luase şi licenţa în limba engleză la Londra, având posibilitatea de a profesa nu numai în Spania, ci şi în alte spitale renumite din Europa, avea deja o carieră strălucită. Fiind un om bun, răbdător, surâzător, gata mereu să dea o mână de ajutor, după zilele de muncă în spital îi plăcea să se ducă pe malul mării şi să admire apa azurie care scălda plaja din Castellon. Într-o zi a salvat un tânăr african din apele mării Mediterane şi, în timp ce-l readucea la viaţă, a auzit o voce care îi spune: "Manolo - căci aşa îi spuneau prietenii - nimeni nu are dreptul de a fi fericit singur!"
Orele de rugăciune şi meditaţie, Sfintele Liturghii şi tăcerea bisericii, în care-i plăcea să se retragă uneori, au consolidat în el dorinţa de a merge, ori de câte ori avea posibilitatea, pe cheltuiala proprie, să dea o mână de ajutor oamenilor săraci din Africa. Au urmat mulţi ani în care a continuat să meargă, în mod voluntar, îngrijind şi vindecând bolnavii din Kalongo.
Există multe persoane care îşi oferă timpul liber pentru alţii în cadrul diferitelor proiecte şi asociaţii, iar acestea merită să fie apreciate şi încurajate. Fie că e vorba de o implicare locală, în cadrul Bisericii sau al altor asociaţii, fie că e vorba de o implicare internaţională, în misiuni, a face ceva din proprie iniţiativă, liber şi voluntar, fără a cere ceva în schimb, arată că cineva caută să fie fericit, dar niciodată singur, iar lucrul acesta merită toată admiraţia.
