de pr. Alois Moraru
Trăim zile deosebite, în care mulţi semeni se lamentează de situaţiile de criză pe care le traversează şi parcă nu vor să caute soluţii alternative la stilul de viaţă pe care îl trăiesc. Speranţa noastră în viaţa veşnică trebuie să ne motiveze să trăim viaţa de zi cu zi cu mult entuziasm şi bucurie, chiar dacă uneori trecem prin momente de încercare şi descurajare.
Pentru a ne determina la o asemenea angajare, căutăm exemple care să ne motiveze şi să ne ajute în a-i încuraja pe semenii noştri. Un astfel de exemplu poate fi cunoscutul episcop, originar din Valea Mare (Bacău), Ioan Duma, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc luna aceasta 41 de ani.
În rândurile care urmează, voi sintetiza câteva aspecte din viaţa acestui preot care a cunoscut multe valuri de încercări, umiliri, persecuţii şi suferinţe sufleteşti, dar le-a depăşit rând pe rând cu o puternică credinţă în Dumnezeu, cu o inteligenţă umană sclipitoare şi cu un spirit impresionant de solidaritate şi compasiune faţă de cei aflaţi în varii nevoi.
Născut la 5 noiembrie 1896 în satul Valea Mare, tânărul Ianoş a intrat în Seminarul din Hălăuceşti, în anul 1914, cu dorinţa de a deveni preot franciscan şi a-şi mântui sufletul. Entuziasmul său şi al colegilor de a se forma uman, intelectual şi spiritual a fost oprit brusc de intrarea României în Primul Război Mondial, închiderea seminariilor şi trimiterea studenţilor pe front. Alături de ceilalţi seminarişti, Ioan Duma a fost încorporat într-o companie sanitară, cu gradul de sergent, şi a fost repartizat pe lângă spitalele militare şi civile din zona Iaşi. În toiul tifosului exantematic, seminariştii au fost repartizaţi la Spitalul "Galata" pentru îngrijirea celor care sufereau de această boală. Devotamentul, jertfa, abnegaţia, uitarea de sine cu care aceşti tineri îşi împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au atras admiraţia poporului şi decoraţiuni din partea regelui Ferdinand.
După terminarea războiului, împreună cu colegii Anton Tălmăcel, Ioan Ladan şi Egidiu Vidoni, Ioan Duma a făcut profesiunea călugărească la Hălăuceşti în ziua de 4 octombrie 1919. A fost trimis apoi să-şi continue studiile la Assisi şi Roma, la Institutul "Seraphicum", unde a fost sfinţit preot în ziua de 22 iunie 1924. Întors în ţară, a activat câteva luni ca preot vicar la Săbăoani, apoi a fost numit profesor şi director la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti (30 septembrie 1925 - 10 februarie 1928), după care a fost numit vicar (la 10 februarie 1928) şi apoi paroh (la 4 august 1930) la Galaţi, unde a rămas până în anul 1949, când a fost arestat.
Părintele "Ionel", aşa cum îl strigau unii credincioşi, a notat în jurnalul său ceea ce considera că era cel mai important din slujirea preoţească: Sfânta Liturghie zilnică şi programul spiritual. Documentele păstrate în arhive demonstrează seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care îşi îndeplinea misiunile încredinţate. Confraţii săi au reţinut aceste cuvinte deosebite, ca un fel de decalog al seriozităţii şi al ascezei spirituale: "Să ne convingem că trebuie să devenim sfinţi cu orice preţ". În demersurile sale, părintele Ioan scria mereu despre credinţă şi libertate, apărarea celor nevinovaţi şi ajutorarea celor săraci şi nevoiaşi.
În perioada de după preluarea puterii de către regimul comunist şi legile împotriva Bisericii (august 1948), problema clerului a devenit stringentă pentru întreaga Biserică Catolică din România. De aceea, episcopii au propus ca unii dintre preoţii vrednici să fie consacraţi episcopi în clandestinitate, să beneficieze de favoruri speciale din partea Papei Pius al XII-lea. Fiind desemnat de mai mulţi preoţi, parohul Ioan Duma a fost numit episcop titular de Iuliopolis, pentru Dieceza de Iaşi, la 16 noiembrie 1948, şi a fost consacrat în ziua de 8 decembrie 1948, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, de către nunţiul apostolic Patrick Gerald O`Hara.
