de pr. Ioan Balan
În curgerea liniştită a timpului, printre firimiturile zilelor, am încercat în joacă să număr boabele de ploaie ce cad orbeşte peste pământul însetat, dar, în zadar, nu am reuşit, căci sunt o infinitate.
Am căutat să număr picăturile de sânge ce gonesc nebuneşte în trupul meu flămând de viaţă, dar n-am izbutit, s-au coagulat prea repede. Din spatele perdelei am vrut să număr mulţimea de oameni care mărşăluiesc orbeşte de dimineaţă şi până-n noapte târziu spre treburile lor, dar m-am lăsat păgubaş, sunt prea mulţi. M-am apucat să fac recensământul păsărilor ce dansează pe muzica minunată a cerului colorând aerul, dar zboară prea repede şi atunci am renunţat. Am vrut să număr cuvintele pe care le aud într-o zi, dar sunt un ocean imens şi m-am fâstâcit printre cifre. Mi-am dorit să număr imaginile pe care ochii mei nesătui le privesc, dar sunt o grozăvie, am pierdut drumul rătăcindu-mă pe tărâmul frumosului. Mi-am continuat drumul visului încercând să numerotez ceata sunetelor ce-mi gâdilă frumos urechile, dar am eşuat: sunt enorm de multe. În liniştea profundă a nopţii, m-am căznit să număr stelele de pe bolta senină, dar am ratat, căci sunt prea multe şi ochii mi s-au umplut de atâta lumină. Am vrut să număr momentele petrecute cu Isus în taina inimii şi... surpriză: am reuşit, da, am reuşit, în sfârşit, să termin de numărat fără să mă fi oprit nici măcar o clipă! Ştiţi de ce? Sunt atât de puţine, mult prea puţine!
În frământarea vremurilor, omul modern trăieşte zbătându-se pentru te miri ce, gonind furibund spre nicăieri, uneori fără un ţel exact, câteodată fără un rost precis, căutând să-şi împlinească menirea şi fericirea pe acest pământ, uitând că fericirea o dă tocmai Domnul. Omul în zadar se zbuciumă dacă nu-l are de partea sa pe Dumnezeu, dacă nu se hrăneşte din el, dacă nu-l invocă în tainiţele inimii cu glas de smirnă care să se ridice spre înălţimi ca fumul de tămâie, dacă nu trăieşte chemându-l zilnic pe nume, dacă nu-l are în minte, dacă nu-şi îmbracă viaţa cu Duhul său cel Sfânt. Clipele petrecute cu el nu se pierd niciodată şi de aceea devin o investiţie preţioasă pe care molia nu o poate roade şi rugina nu o poate mânca. Momentele trăite împreună cu el ne umplu viaţa de sens şi ne câştigă veşnicia.
