de pr. Cristian Chinez
Nu de mult, pe la noi erau catalogate drept "...aceeaşi mizerie" categorii de oameni sau partide politice total diferite, dar respinse de-a valma cu brutalitate. Protagoniştii acestei "proceduri" au fost consideraţi în scurt timp neo-marxişti. Poate că şi ceea ce afirma la un moment dat Karl Marx e adevărat, cu o focalizare diferită: "Mizeria religioasă exprimă atât mizeria reală, cât şi protestul împotriva acestei mizerii reale. Religia este geamătul celui oprimat, sentimentul unei lumi fără inimă şi, totodată, spiritul unei condiţii lipsite de spiritualitate".
Probabil că cineva ca Marx nu vedea legătura etimologică dintre miseria ("mizerie", în latină) şi misericordia ("milostivire", în aceeaşi limbă, dar termen care cuprinde în compoziţia sa, pe lângă miseria, şi pe cel de cor, cordis, adică "inimă"). Căci, dacă lucrurile ar fi stat altfel, nu ar mai fi pus geamătul şi protestul în aceeaşi oală. Nici nu ar mai fi vorbit de o lume fără inimă; ci ar fi găsit soluţia în a alerga şi a se încredinţa milostivirii divine. Dar pentru aşa ceva trebuie credinţă. Ceea ce nu este cazul. Pentru el, Isus nu era decât "fiul lemnarului". Astfel, negându-i identitatea divină, nega de fapt însăşi prezenţa unei inimi salvatoare în mijlocul unei lumi copleşite de mizeria păcatului. O inimă plină de milostivire şi gata să copleşească mereu cu har acolo unde abundă fărădelegea. Or, tocmai în aceasta constă frumuseţea religiei creştine.
