de pr. Ioan Balan
E iarnă! Aseară, pe stradă, s-a luat curentul electric; nu vedeam nimic în bezna flămândă ce înghiţea pământul.
Abia reuşeam să disting limitele trotuarului înzăpezit ce, din loc în loc, avea capcanele lui de gheaţă; noroc de farurile maşinilor ce îmi aduceau lumină ochilor, strălucind pentru puţin timp totul în jurul lor. Dar ele mergeau mai departe, furându-mi lumina şi lăsând în urmă doar întunericul.
Cu greu am reuşit să deschid uşa apartamentului şi, bâjbâind în sertarul dulapului, am găsit o lumânare, pe care am primit-o la biserică săptămâna trecută de la o doamnă necunoscută, pe 2 februarie, când s-a celebrat Întâmpinarea Domnului. Mi-a spus doar atât: ,,Vei avea nevoie de ea!" Am rămas mirat de gestul ei, pentru că nici măcar nu o cunoşteam. Abia acum îmi dau seama câtă dreptate avea: îmi trebuia lumina. Parcă a intuit că voi rămâne toată noaptea fără curent!
Aprinzând lumânarea de la un pai de chibrit, totul s-a luminat şi oriunde mă duceam purtam lumina cu mine. Eram numai noi doi: eu şi lumânarea ce-mi umplea ochii cu lumina sa caldă. M-a hipnotizat captându-mi toată atenţia! Eram fascinat de o simplă şi banală lumânare gălbuie.
La un moment dat, privind cu atenţie flacăra, am înţeles că o lumânare pot fi chiar eu, chiar eu însumi pot să dau lumină atâtor oameni cărora le lipseşte curentul electric al prezenţei celorlalţi, le lipsesc cei dragi; sunt oameni fără un scop în viaţă, tineri care nu mai visează, copii care nu se mai joacă, adulţi care nu mai zâmbesc, bătrâni ce stau cu mâinile întinse şi cu capul plecat pe la colţurile drumurilor, cerşind poate un bănuţ sau atenţia trecătorilor. Am păşit de atâtea ori pe lângă ei, aproape că nu i-am observat în ciuda luminii de afară, dar eram orb, nu aveam ochi pentru ei... sau poate că eu însumi aveam nevoie de atenţia lor... nici nu mai ştiu... Gândurile mă frământau în prezenţa luminii ce strălucea domnind în întuneric. Eram totuşi neliniştit: lumânarea mea era devorată de flacără şi devenea din ce în ce mai mică, plângând cu lacrimi de ceară. Dar era fericită pentru că dădea lumină!
Lumânare pot fi eu, lumânare poţi fi tu atunci când dai lumina ajutorului tău, prin zâmbetul şi salutul tău, prin cuvântul tău cel bun. Atunci când faci binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău, dăruieşti lumina. Fii lumina ce străluceşte în întuneric!
