de pr. Florin-Petru Sescu

Părintele Roberto-Ştefan Vacaru, misionar în Prelatura de Bocas del Toro (Panama), a împlinit cinci ani de când este misionar. Cu această ocazie, l-am rugat să ne spună câteva cuvinte.

- Părinte Roberto, ce ne puteţi spune despre Panama şi Prelatura de Bocas del Toro, după cinci ani de activitate?

Recent s-au împlinit cinci ani de când am avut primul contact cu această ţară micuţă, dar plină de viaţă. Au trecut cinci ani... nici nu i-am simţit. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, nu îmi vine să cred că a trecut atâta timp. Panama, pentru Dieceza de Iaşi, este cel mai nou teritoriu de misiune, de doi ani Centrul Misionar Diecezan, coordonat de pr. Florin-Petru Sescu, adoptând Prelatura de Bocas del Toro ca teritoriu de misiune. Panama nu este Kenya - o ţară deşertică, nu este nici Coasta de Fildeş - o ţară africană săracă, ci este o ţară a contrastelor: este un paradis natural, dar şi un paradis fiscal; este o junglă adevărată, dar şi un "Miami" al Americii Latine; este un loc unde bogăţia se întrepătrunde cu o sărăcie extremă. Panama este locul unde se întâlnesc diferite cartele de narcotraficanţi, cât şi foarte multe triburi de indigeni; locul unde am întâlnit flori şi fructe inimaginabile, dar şi copii care nu au mâncat niciodată o ciocolată. Din punct de vedere spiritual, Panama este un loc unde am întâlnit atât persoane cu o credinţă vie şi activă, cât şi oameni care încă au credinţa că Dumnezeu este soarele sau stă în copaci. Aceste contraste de viaţă, culori şi suflete pe mine m-au cucerit.

- Ce ne puteţi spune despre experienţa ca misionar în această zonă?

În aceşti cinci ani am învăţat atât despre iubirea lui Isus, încât am făcut nopţi întregi de adoraţie la Preasfântul Sacrament, dar şi despre faptul că "tot ce se mişcă, se mănâncă", şi asta o spun fără să glumesc. Am învăţat că ceea ce predic trebuie să vină din inima şi trăirea mea. Am mai învăţat şi faptul că uneori, chiar dacă o spui din inimă, mulţi nu înţeleg. Am descoperit că se pot celebra, într-o duminică, până la opt Sfinte Liturghii în diferite comunităţi, dar şi faptul că, dacă nu mă odihnesc suficient, corpul cedează. Cel mai important însă este faptul că am învăţat să-l iubesc pe aproapele, care poate fi foarte diferit de mine.

- Cum sunt comunităţile pe care le îngrijiţi?

Comunităţile au crescut foarte frumos, chiar dacă au fost multe obstacole. Au început să apară voci printre oameni, care îşi doresc biserici şi un loc de întâlnire pentru cateheză. Cu puţina mea credinţă şi cu marea lor speranţă, ideile s-au conturat şi am început să ne rugăm pentru asta: "Isuse, vreau şi eu o biserică unde să stau cu tine!", spunea un băieţel de 10 ani; "Doamne, să aibă turn cu clopot!", spunea şi se ruga o bătrânică. La aceste cuvinte, eu am zâmbit şi am zis: "Păi, hai la treabă!" În ziua de 1 octombrie 2020, cu prea puţine aşteptări, am început construirea bisericii. Am rămas uimit când 60 de persoane - copii, bătrâni, văduve - au venit cu sacii să care pământ pentru construirea bisericii, spunând: "Doamne, fii cu noi!"

- Un gând de final.

Mulţumesc Diecezei de Iaşi şi pr. Florin-Petru Sescu de la Centrul Misionar Diecezan pentru ajutorul oferit din partea binefăcătorilor. Am reuşit, prin intermediul Cutiei Speranţei şi a altor donaţii, să finalizăm o biserică şi să începem o alta. De aceea, spun: "Doamne, fii cu toţi binefăcătorii noştri!" În final, închei cu acest gând: Este incredibil câte poate face o inimă bună!