de pr. Ioan Balan
Una dintre multiplele experienţe umane este cu siguranţă aşteptarea: aşteptăm la rând la spital, la vreun cabinet medical, la primărie; aşteptăm cu nerăbdare să ne vină rândul la magazin, la catalog şi la semafor...
Copiii ard de nerăbdare să crească şi aşteaptă vacanţele lungi şi călduroase; tinerii îndrăgostiţi aşteaptă trecerea ceasurilor pentru a-şi revedea persoana iubită; adulţii îşi aşteaptă invitaţii speciali; bătrânii aşteaptă, tăcuţi, ca cineva drag să le deschidă uşile amorţite de uitare. Cu toţii aşteptăm, numai că uneori aşteptarea e dureroasă şi lasă urme adânci de suferinţă. Încă mai aşteptăm persoanele care ne-au greşit şi adăstăm chipurile cunoscuţilor pe care i-am ajutat negreşit şi necondiţionat!
Omul modern nu mai vrea să aştepte, nu mai are răbdare să aştepte, nu mai aşteaptă aşteptarea! Deseori vedem şoferi grăbiţi care nu mai respectă nicio regulă de circulaţie, persoane care trec temerare în faţa coloanei de aşteptători ce stau cuminţi la rândul lor, oameni care nu mai ştiu să-i respecte pe cei de dinaintea lor, împingându-se spre obţinerea scopului dorit prin orice mijloace. Chiar şi copiii se grăbesc să crească, să devină mari; tinerii vor să sară peste etape importante din viaţă pentru a avea acum şi aici lucruri, multe lucruri, grămezi de lucruri: casă, masă, maşină, de toate... deodată, printr-un fel de magie a părinţilor. Şi atunci stau şi mă întreb unde mai este fiorul aşteptării? Care mai este bucuria lucrului realizat prin muncă, sudoare şi efort? Astfel se face că, în lumea în care ne duelăm cu viaţa, ceea ce nu costă nimic se pierde repede şi, de cele mai multe ori, nu valorează nimic.
Vă mai amintiţi momentele din copilărie când aşteptam venirea lui Isus la Crăciun? Mai ţineţi minte acea aşteptare de basm împodobită cu mici boabe de zăpadă încărcate de speranţe vii, rugăciuni calde, de cântecele ce umpleau bisericile dimineaţa la Liturghiile de Rorate din cele patru săptămâni din Advent? În lumea de atunci, observam că în fiecare duminică se mai aprindea câte o lumânare pe coroana făcută din crengile bradului verde ce răspândea în aer mirosul frumos de răşină; ştiam, din momentul aprinderii celei de-a patra lumânări, că sărbătoarea Crăciunului era aproape. Pe atunci aşteptam, ştiam să-l aşteptăm pe Fiul Omului, şi aşteptarea ne era împlinită în Noaptea sfântă, când ne umpleam de har de la el şi eram fericiţi!
Azi nu mai aşteptăm, ci anticipăm: luminiţele de mult timp sunt instalate şi aprinse pe străzile oraşului, colindele de săptămâni în şir se aud peste tot, iar brazii sunt, de prin noiembrie, împodobiţi prin supermarketuri. Mai ştim să ne cultivăm răbdarea prin aşteptarea Celui Sfânt?
