Pagină realizată de pr. Felician Tiba

M-am căsătorit pentru că la un moment dat am început să mă simt singur. Cât eram mic, mă jucam cu ceilalţi copii de pe uliţa satului. Când am devenit adolescent, împreună cu alţi prieteni de vârsta mea, căutam prin cărţi, dar şi pe internet "tehnici de cucerire a unei fete".

Trăiam o senzaţie stranie, un ceva ce mă făcea să mă simt singur. De aceea mă şi bucuram atunci când mai dădeam de un "singuratic" ca mine. Împreună discutam, ne interesam şi hotăram paşii pe care trebuia să-i facem, chiar dacă până la urmă tot singur rămâneam.

Am continuat să cresc şi am devenit tânăr, "tânăr şi neliniştit", aşa cum spune expresia. De data aceasta nu mă mai îndreptam spre prieteni. Încercam s-o iau pe propria cărare. Recunosc că inclusiv la biserică mergeam doar-doar cineva m-ar fi observat şi mi-ar fi dat de înţeles că îi sunt pe plac. La facultate, nu mai spun, eram student şi mai tot timpul, cât nu eram la cursuri, îl petreceam în biblioteca facultăţii, că doar voi fi văzut de vreo colegă la fel de studioasă ca şi mine şi s-ar fi înfiripat ceva între noi. Cu toate acestea, eu continuam să mă simt singur.

Într-o zi, am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie. Pe atunci n-aş fi bănuit că într-o zi ea va fi aleasa, dar ceea ce a urmat avea să-mi dovedească încă o dată că nimic nu e la întâmplare în această lume.

Scrisesem teza de licenţă cu o temă cel puţin curioasă, dacă nu chiar bizară. Dar dacă moderatorul mi-a acceptat-o aşa, eu am continuat să aprofundez subiectul, am aşternut pe hârtie viziunea mea şi, după ce am considerat că totul era gata, m-am prezentat la xerox pentru a o multiplica. Acolo era o tânără care aştepta la rând. Încet-încet a început să mă privească. Se uita la mine, se uita la titlu, apoi îşi schimba privirea pe aparatele care funcţionau cu intensitate maximă, mânuite profesional de către angajaţi.

"Singuri, dar nu în singurătate", aşa suna titlul principal al lucrării mele de licenţă. Era o aprofundare a realităţii singurătăţii în relaţia sa cu zgomotul maselor, dar care de cele mai multe ori rămân tot la singurătate. Evident, era vorba de o abordare psihologică.

Printre altele, am ajuns la concluzia că doar singurătatea este aceea care ne deschide spre alţii şi că partea ei bună se află tocmai aici, că nu mă lasă să mă închid în mine, aceasta însemnând o suferinţă cumplită. Îmi revine mie datoria de a mă deschide, de a socializa, de a mă preocupa mai mult de binele aproapelui, astfel încât, scoţându-l pe el din singurătate, să mă scot şi pe mine. Acea tânără era singură. Nu avea un prieten şi nici nu avea de gând să-şi facă. Probabil că mergea pe cursul firesc al naturii umane în care bărbatul este cel care cucereşte femeia, tânărul cucereşte tânăra, o convinge că îl merită şi apoi o cere în căsătorie, devenind astfel o nouă familie.

"Scuze că îndrăznesc, mi-a spus tânăra care de acum mă fixa mai mult pe mine decât titlul lucrării mele de licenţă, aş putea să am şi eu acest text?"

Mărturisesc că nu ştiu ce mi-a venit în acel moment şi am zis: "Cu plăcere, chiar şi pe mine, nu doar textul!" Aşa s-a înfiripat între noi o prietenie frumoasă, care mai apoi a dus la căsătoria noastră.

Acum suntem soţi, ne-a binecuvântat Dumnezeu şi cu trei copii, iar preocupările de zi cu zi nu ne mai lasă timp să fim singuri, deşi, trebuie să o spun, aşa mi-aş mai dori măcar din când în când...

Câtă nevoie avem de cineva pe care să-l simţim alături, care să umple golul singurătăţii noastre, să dea sens vieţii noastre! Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că a "inventat" familia! (Robert)