de pr. Cristian Chinez
Gândirea teologică a lui Edward Schillebeeckx ne poate ajuta să înţelegem cum că religia constă într-un dialog spre mântuire dintre Dumnezeu şi om. De aici importanţa întâlnirii personale şi reciproce dintre cele două părţi, Dumnezeu având iniţiativa. El este primul interlocutor; şi pentru că intervenţiile sale - începând cu revelaţia - sunt de ordin istoric (au loc într-un context ce ţine de spaţiu şi timp, fapt ce le face sensibile şi experimentabile), ele sunt şi sacramentale. Iar răspunsul pe care îl cere de la om este de aceeaşi natură. Astfel, întâlnirea ca atare (pe plan sacramental) e încrucişare dintre acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu şi cea cultică a omului.
Această întâlnire a atins sintonia perfectă în Isus Cristos, sacramentul prin excelenţă. Iar odată glorificat el este tipul şi anticiparea mântuirii escatologice a comunităţii celor răscumpăraţi. Biserica însăşi - trupul său mistic - este prima realitate pământească şi sacramentală de care se foloseşte Cristos pentru mântuirea oamenilor. În ea - ca de altfel în Isus Cristos însuşi - se realizează dubla mişcare: cea coborâtoare, de distribuire a harului, şi cea urcătoare, de cult şi de adorare a lui Dumnezeu. Iar cele şapte sacramente - acte ale Bisericii - nu sunt altceva decât manifestarea eclezială a iubirii dumnezeieşti a lui Cristos faţă de oameni (dăruirea harului) şi a iubirii omeneşti a lui Cristos faţă de Dumnezeu (activitatea cultică). Plus iubirea noastră. Fără de care...
