de pr. Laurenţiu Dăncuţă
Toamna este asociată frecvent cu bogăţia: recoltă, culoare, provizii. "Toamna se numără bobocii", se reiau "întâlnirile" şcolare şi de breaslă, se etalează concediile, achiziţiile.
Toamna, gospodarii încearcă să pună sărăcia la colţ. Se pare că toamna conştientizăm mai uşor cât de plină (sau goală?) este casa: de la cămara cu de toate, până la dulapurile şi casetele cu accesorii, haine, pantofi de sezon. Zeci de lucruri ne umplu casa şi ne condiţionează viaţa. Şi mai rău - spre dezastru! - când lucrurile ne copleşesc inima şi ne impun să ţinem oamenii la distanţă. Ne temem să nu fim înşelaţi, furaţi, folosiţi. Nici cei buni, nici cei răi, nici măcar Dumnezeu nu mai are loc lângă noi. Nimeni! Doar obiectele! Suntem prizonierii a ceea ce credeam că posedăm: lucrurile decid cât spaţiu şi timp lăsăm aproapelui.
Însă ce ar fi dacă astăzi, aşa deodată, am decide să ne eliberăm? O revoluţie a slujirii şi a renunţării, a la sfinţii Francisc, Tereza, Ghika, Durcovici! Aşa, deodată, liberi, fără nimic de etalat, plini doar de Dumnezeu şi de aproapele. Ce toamnă colorată am avea! Ce roade bogate am culege!
Adevărata dezrobire are forma slujirii şi a renunţării. Se realizează dăruind, nu risipind, consumând sau aruncând. Ce înfăptuire măreaţă să te eliberezi dăruind, şi dăruind să salvezi! Ce realizare să scoţi un om din sărăcie! Asta nu înseamnă ca din bogat tu să devii sărac şi el din sărac bogat. Nu, cu toate că Isus aşa a făcut: deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9). Însă pentru noi, nevrednici epigoni, înseamnă să dăruim din ceea ce avem şi suntem, din bunurile şi din timpul nostru. Dar este vorba despre o renunţare curajoasă: o adevărată ruptură nu atât de surplusuri, cât mai ales de ceea ce pare siguranţa noastră, comoara noastră. Trebuie să simţim că dăruim, să doară, să neliniştească. Şi abia atunci, dând formă viitorului şi speranţă aproapelui suferind, vom avea o comoară în ceruri (cf. Lc 18,18-30; Mt 6,19-21).
Dezrobirea noastră şi eliberarea unui semen de mizeria trupească şi sufletească, de foamete, de analfabetism (funcţional sau spiritual), de neciopleală devin o capodoperă. Dăruind, realizăm o operă de artă, modelăm viitorul unui om, construim viitorul. De fapt, devenim arhitecţii viitorului cu Cristos, în Cristos şi pentru Cristos care e veşnic viu în aproapele, nu în lucruri.
