de pr. Ioan Balan
Dumnezeu, când cheamă la existenţă, o face cu un scop precis! Fiecare om are un rol şi o misiune pe acest pământ, o misiune unică, pe care nimeni nu o poate lua şi nu o poate împlini în locul său. Este ceea ce noi numim cu un singur cuvânt: vocaţie!
Cu fiecare om Dumnezeu are un gând, o dorinţă: pe fiecare om Dumnezeu îl vede realizat într-un anumit fel pe care el, Creatorul l-a gândit din veşnicie... Vocaţia este în mod esenţial o chemare care vine de sus, din partea lui Dumnezeu; ea suscită în cel chemat o dorinţă care corespunde dorinţei lui Dumnezeu. Vocaţia este o dorinţă divină, căreia îi corespunde o dorinţă umană care devine apoi decizie. Dumnezeu doreşte implicarea personală a omului în descoperirea proiectului pe care el îl are cu fiecare persoană în parte.
Dumnezeu lucrează prin oameni; ar putea să o facă direct, fără noi, dar nu, el îi înzestrează pe oameni cu darurile sale şi-i capacitează, ca prin ei să-şi continue opera sa de mântuire... Dumnezeu lucrează în şi prin educatori.
Dintotdeauna, din triunghiul formativ Familie - Şcoală - Biserică reiese misiunea nobilă de a educa, de aceea, atunci când factorii educaţionali privesc şi tind spre acelaşi scop, se formează persoana umană în totalitatea sa: trup, minte şi suflet, deschizându-se astfel spre Celălalt şi spre ceilalţi. Vocaţia se naşte atunci când omul acceptă că Dumnezeu are dorinţa de a chema şi de a păstra o anumită persoană pentru o slujire bine precizată. Orice vocaţie îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu, de acolo se revarsă peste omul concret care munceşte, iubeşte şi visează.
La Seminarul Liceal din Bacău sunt 57 de tineri seminarişti care au ales ca prin educaţie, rugăciune, muncă şi studiu să-şi descopere propria vocaţie, să înţeleagă care este planul lui Dumnezeu cu ei. Educaţia este o artă a inimii, care cere iubire şi meticulozitate, răbdare şi tact pedagogic, dedicaţie şi timp, pasiune şi efort, echilibru şi curaj... O educaţie care s-ar limita la a oferi doar noţiuni şi informaţii ar fi una foarte săracă, de aceea noi, ca pedagogi, insistăm pe iubire care devine ghid pentru viaţă. Avem datoria de a promova adevărata educaţie, adevărata cultură, capabile să răspundă întrebărilor, neliniştilor tânărului de astăzi aflat în formare; de aceea lucrarea minţii şi a inimilor noastre trebuie să înlăture speranţa iluzorie, indiferenţa, disperarea şi teama de viitor. Educaţia înseamnă împărtăşirea valorilor, relaţia cu celălalt, un rost.
În ultima perioadă, din cauza şcolii on-line, se simte necesitatea de a fi şi de a creşte împreună, elevi şi profesori, de a ne însoţi pe covorul roşu al vieţii, cioplind pentru veşnicie în inimile seminariştilor atracţia pentru adevăr, bine şi frumos; a-i învăţa că lumea are nevoie să fii, să ştii, să faci, să cunoşti şi să respecţi regulile pentru a trăi în pace cu ceilalţi. Lumea tehnologiilor şi a computerelor nu va putea înlocui niciodată educatorul, pentru că omul educat are nevoie să descopere noi semnificaţii, să experimenteze afecţiunea, să risipească dubiile şi să trăiască valorile, să cunoască experienţa adulţilor.
Închei cu îndemnul pe care Sfântul Francisc i l-a transmis Sfântului Anton cu referire la studenţii săi: ,,Dă-le cunoştinţe, Antoane, dar ai grijă să nu le răceşti inima!" Daţi-le cunoştinţe copiilor, adolescenţilor şi tinerilor şi păstraţi-le mereu inima caldă!
