de pr. Cristian Chinez
Pe linia gândirii ratzingeriene, constatăm că, încă de la început, în Noul Testament, ideea de popor al lui Dumnezeu a fost adoptată numai sub forma ecclesia (adunare). "Adunare" este forma activă a termenului "popor". Iar acest lucru depinde, la rândul său, de faptul că Isus îşi face apariţia în sânul poporului lui Israel pentru a predica împărăţia lui Dumnezeu. Or, în cadrul tradiţiei profetice a lui Israel, predicarea împărăţiei lui Dumnezeu nu era gândită niciodată ca un eveniment pur verbal; era vorba mai degrabă de înfăptuire în sensul de adunare şi purificare a poporului pentru această împărăţie.
Un astfel de proces a determinat în manieră decisivă începuturile Bisericii care lua fiinţă. Biserica nu apărea pur şi simplu ca un popor nou, alături de altul mai vechi. Ea subzistă de la bun început în forma activă, ca proces de adunare; tocmai de aceea nu este numită "laós", ci "ekklesía", nu popor, ci "adunare" , termenul "ecclesia" indicând de fiecare dată adunarea creştinilor pentru a celebra moartea şi învierea Domnului.
Iată motivul pentru care convocarea comunităţii în zi de duminică (fie şi prin sunetul clopotelor) pentru celebrarea Liturghiei are gravitatea sa "constitutivă". Nu "ascultarea" de aproape sau de departe. Nici cultivarea unor preferinţe sau trasul la sorţi: "Ia să vedem, astăzi unde mai mergem!"...
