de pr. Florin-Petru Sescu
Părintele Paul Roca, originar din Şcheia, a primit mandatul misionar pentru a sluji în Panama alături de părintele Roberto Vacaru. La câteva săptămâni după sosirea sa acolo, i-am adresat câteva întrebări.
- După experienţa misionară ca seminarist, aţi ales să mergeţi în Panama ca misionar. Care a fost motivaţia?
Oamenii şi dorinţa de a împărtăşi credinţa cu cei care nu au avut aceleaşi oportunităţi ca ale noastre. Iniţial, când am fost întrebat dacă vreau să vin în Panama, nu am fost prea încântat. Era clar, trebuia să renunţ la toate şi la toţi, la un anumit stil de viaţă pentru a o lua de la capăt. Cu timpul însă, gândindu-mă cu mai multă seriozitate, am considerat că poate asta trebuie să fac, poate asta îşi doreşte Dumnezeu de la mine. Am hotărât să vin şi, împreună cu aceşti oameni, să ne apropiem mai mult de Cristos.
- Cum vi se pare realitatea din misiune, în comparaţie cu Ecuador?
La o primă vedere, Ecuador şi Panama fiind destul de apropiate, n-aş fi crezut că pot exista multe diferenţe. Dar lucrurile stau diferit, cel puţin în zona noastră. Oamenii sunt mai reticenţi şi mai indiferenţi faţă de credinţă, de vreme ce au trăit atâta timp fără ea. Sunt mai săraci, sunt străini de tot ceea ce înseamnă civilizaţie, iar aceasta aduce după sine lipsa educaţiei. Toate aceste lucruri fac ca munca noastră să fie mai grea şi mai complexă, dar, sincer, nu este lipsită de satisfacţii şi bucurii.
- Care sunt provocările pe care le întâlniţi?
Faptul de a găsi soluţii prin care să-i vorbeşti omului despre Dumnezeu, iar el să rămână cu ceva concret, astfel încât, cu trecerea anilor, să rămână fidel credinţei. În prelatura Bocas del Torro sunt numeroase secte care, prin forme nu tocmai corecte, reuşesc să acapareze tot mai multă lume. E uşor să profiţi de sărăcia lor, de lipsa lor de educaţie, însă nu aceasta ar trebui să fie direcţia. Omul are nevoie de altceva, are nevoie de încredere, de speranţă, să-l ajuţi să viseze la o lume mai bună şi mai sigură, să-şi redescopere demnitatea călcată poate prea des în picioare de unii.
- Cum aţi fost primit în misiune de către comunitate?
M-au primit cu bucurie şi, aşa cum deseori se întâmplă şi în dieceza noastră atunci când vine un preot nou într-o comunitate, omul îşi pune mari speranţe în tine, cu atât mai mult aici. Prezenţa mea în mijlocul lor este văzută ca o binecuvântare, dar, mai mult decât atât, ca o grijă a Bisericii faţă de fiecare dintre ei.
- Ce credeţi că aşteaptă oamenii de la un misionar?
Cred că aşteaptă ca eu să-l prezint pe Cristos într-o formă cât mai corespunzătoare, având în vedere cultura lor. Cred, de asemenea, că aşteaptă un om care să le aducă bucurie în momentele mai puţin plăcute, speranţă atunci când ea s-a evaporat, un om care să-i asculte şi să-i înţeleagă.
- Un gând de final
Dragi prieteni, vă mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce faceţi în numele credinţei pentru noi şi pentru oamenii din misiuni! Vă rog ca, ori de câte ori vă ridicaţi fruntea pentru a-l privi şi a vă ruga lui Dumnezeu, să vă amintiţi şi de noi. Iar în loc de încheiere aş dori să vă îndemn ca, ori de câte ori simţiţi că viaţa este grea, nedreaptă, plină de suferinţă şi lipsuri, să vă gândiţi măcar pentru un moment că alţii se regăsesc în situaţii mult mai dificile, şi nu e vina lor.
