Prelucrare de pr. Felician Tiba
Cine a mers la începutul lunii noiembrie în cimitir a putut să vadă până nu de mult acei colaci, mere, prăjituri şi tot felul de alte bunătăţi pe care credincioşii le puneau pe mormânt pentru a fi binecuvântate odată cu mormântul.
Pe mine mărturisesc că mă distrau toate acestea şi nu înţelegeam care era rostul lor. Până la urmă era şi o formă de competiţie: care mai de care avea colacul mai mare, mai frumos şi, bănuiesc, chiar şi mai gustos. Aceasta când eram mic şi întâmplător eram şi ministrant.
Astăzi, la distanţă de ani de acele vremuri, am intrat şi eu în rândul celor care merg la începutul lunii noiembrie la cimitir pentru a se ruga pentru răposaţi. Acum totul e mai sobru; oamenii nu mai aduc colaci şi nici nu mai pun acele bunătăţi pe morminte. Şi, sincer să fiu, nu ştiu de ce. Parcă mi-e dor de acele vremuri, de copilărie, de anii în care eram ministrant şi răspundeam la rugăciunile pe care le făcea preotul pentru răposaţi. Ceea ce îmi amintesc bine, şi mi-a rămas ca un fel de valoare perenă, e tocmai rugăciunea pentru răposaţi, rugăciunea însoţită de pomană. De fapt, acei colaci cu tot ceea ce mai puneau credincioşii pe morminte erau pomeni pe care, după rugăciunea preotului, părinţii noştri le dădeau mai departe, preotul le trimitea către seminar, către orfelinatele din dieceză şi către casele de bătrâni.
Câţi s-or fi bucurat de acel puţin pe care îl primeau ca pomană cu ocazia binecuvântării mormintelor... Astăzi, precum odinioară părinţii mei, pentru că am învăţat acest lucru de la ei, ofer şi eu, nu doar rugăciuni, ci şi "ceva bun", aşa cum le place părinţilor mei să spună copiilor de la un orfelinat unde acum merg deseori.
Mormântul celor dragi este şi va rămâne mereu un loc unde trebuie să învăţăm să fim buni, unde învăţăm să ne rugăm şi să dăm de pomană, dar este şi locul în care învăţăm cât de trecători suntem prin această viaţă şi cât de mult trebuie să profităm să pregătim acel moment al întâlnirii noastre cu Dumnezeu... (Dumitru)
