Pagină realizată de pr. Felician Tiba

N-am fost niciodată adepta bisericilor încălzite, pentru că, uite aşa, de ce să fie încălzite? Ce, când eram mici, erau încălzite? Îmi amintesc nişte ierni grele, cu ger, cu viscol, cu nămeţii până peste garduri, iar noi, toţi copiii de pe uliţă, mergeam la biserică.

Ce frig! Îngheţa apa pentru ofertoriu în păhăruţ, aşa încât părintele era nevoit să se aşeze, iar sora mergea în parohie pentru a aduce apă. Astăzi e diferit. Multe biserici au încălzire centrală, iar oamenii, trebuie s-o spun, nu ştiu dacă merg mai mulţi decât atunci când eram noi mici. Dar, în sfârşit, poate că e o problemă a mea!

De ceva timp, mai ales după ce copiii s-au dus la casele lor, am început să merg din când în când împreună cu soţul la o mănăstire de surori. La început totul era obişnuit. Era gresie pe jos, vara, ce-i drept, era cam cald, dar iarna se stătea binişor. Nu era numaidecât o fugă din comunitatea parohială, ci mai degrabă dorinţa de a ieşi împreună cu soţul şi de a experimenta şi altceva.

Într-o duminică, după ce am intrat în capelă, am observat că surorile puseseră mochetă pe jos. Mochetă?, mi-am zis. Nu era suficientă gresia? Oare nu e luxul prea mare? Merită oare tot acest efort? Mocheta este greu de întreţinut, se va uza repede, se va îmbiba cu praf, sigur nu va dura prea mult. Şi iar m-am dus cu gândul la anii copilăriei, la condiţiile dificile de atunci şi la condiţiile lejere de astăzi. Nici nu ştiam cum s-o iau: ca pe o adaptare la condiţiile de astăzi, care oricum sunt mult mai bune decât altădată, sau ca pe o provocare pentru noi cei care călcam pragul acelei capele. Să fi fost încă o formă prin care surorile voiau să ne atragă şi mai mult spre Cristos? Cert e că, dincolo de judecata mea critică, surorile sigur au avut o motivaţie mult mai profundă decât a mea. Ceva îmi scăpa, dar cine eram eu să le ştiu pe toate?

După acea Liturghie am mers direct la sora responsabilă şi i-am făcut cunoscută nedumerirea mea.

- Doamnă, nu mai sunteţi la vârsta copilăriei, mi-a spus ea, sigur că e greu de întreţinut, dar dv., cei care ne călcaţi pragul casei, meritaţi totul. Isus merită totul! De ce să nu stăm confortabil în prezenţa lui? E adevărat că şi eu am trăit timpurile de care îmi vorbiţi. Şi eu mergeam prin frig la biserică, şi eu am îngheţat de frig în biserică, dar ceea ce pot să vă spun e că nu eram atentă la ce se întâmpla acolo, ci mai degrabă eram preocupată unde să-mi mai pun mâinile îngheţate, cum să mă mai mişc pe picioare pentru că îmi era frig. La final, nici nu-mi mai aminteam despre ce a fost vorba în evanghelie!

E adevărat că poate părea un lux sau ceva inutil şi greu de întreţinut, aşa cum aţi şi spus, dar pe termen lung veţi vedea că orice efort merită făcut. Am convingerea că până şi dv. o să apreciaţi iniţiativa şi o să-i găsiţi utilitatea.

După circa un an, mergând din nou la Liturghie, am constatat că surorile schimbaseră din nou mocheta: altă culoare, altă calitate, alt design. Asta e prea de tot! Numai la confort se gândesc, mi-a trecut prin minte. Şi iar am aşteptat-o pe superioară după Liturghie...

- Mulţumim Domnului, doamnă, a spus sora, nu ştim cum să mulţumim Domnului. Da, s-a uzat cam repede şi am fost nevoite să o schimbăm, dar gândiţi-vă că nu s-a uzat singură. S-a uzat pentru că pe ea au călcat multele persoane care au venit la Sfânta Liturghie. Cât de mulţumit o fi Isus de toate aceste persoane! Mi-ar fi părut rău dacă nu se uza, ar fi fost un semn îngrijorător, dar aşa... Odată cu uzura s-a bucurat şi Isus! (Veronica)