de prof. dr. Alois Gherguţ
Suntem în timpul Postului Mare şi în multe situaţii auzim vorbindu-se despre rugăciune, despre rolul şi importanţa rugăciunii pentru oamenii obişnuiţi sau pentru cei consacraţi unei forme de trăire şi implicare religioasă, despre diverse sfaturi şi recomandări, conduite şi ritualuri din timpul momentelor de rugăciune.
Dincolo de toate aceste aspecte, prezentate mai ales din perspectivă teologică, sunt şi unele abordări care ne dovedesc faptul că rugăciunea are beneficii psihologice şi fiziologice dovedite de numeroase cercetări. Astfel, multe persoane care au o credinţă puternică şi o trăire religioasă intensă sau care parcurg momente de convertire autentică şi au o activitate spirituală intensă prezintă un nivel mai mic de depresie, de anxietate, de alienare şi nu au un conflict cu sine şi cu cei din jur. În plan fiziologic, au tensiunea arterială mai scăzută, un sistem imunitar mai bun şi resurse de vindecare mai rapide în urma unor traumatisme, intervenţii chirurgicale sau alte afecţiuni cronice care dezechilibrează funcţionarea normală a organismului. Altfel spus, rugăciunea este o forţă puternică şi pozitivă în viaţa noastră, atât în comuniunea directă cu Dumnezeu, cât şi în determinarea şi susţinerea unor beneficii în plan psihologic şi fizic, devenind adesea pentru mulţi dintre noi un factor terapeutic major în momentele dificile din viaţă.
Literatura de specialitate prezintă numeroase articole şi studii referitoare la efectele rugăciunii din perspectiva neuro-psiho-fiziologiei (spaţiul nu ne permite, dar cei interesaţi pot accesa cu uşurinţă jurnale sau publicaţii de referinţă în care pot găsi rezultatele unor studii valoroase). Evident că sunt şi unii mai sceptici, care văd în rugăciune forme de autosugestie, de programare lingvistică etc. Interesant ar fi să trecem în revistă câteva concluzii relevante. Astfel, unele cercetări demonstrează că rugăciunea alimentează şi susţine speranţa în ajutorul divin care, în opinia psihologilor, constituie un mecanism de coping centrat pe emoţii (mecanism de reechilibrare/reglare a emoţiilor generate de un eveniment sau factor stresor). Dintr-o altă perspectivă, rugăciunea influenţează semnificativ dezvoltarea autocontrolului, a stăpânirii de sine, creşterea rezistenţei în faţa ispitelor şi tentaţiilor cotidiene. Dacă ne referim la aspecte neurofiziologice şi biochimice, s-a demonstrat că momentele de rugăciune autentică determină o serie de modificări privind sinteza şi fluxul neurotransmiţătorilor sau hormonilor de la nivelul creierului (serotonina, dopamine, enorfinele) care generează şi potenţează starea de bine, de fericire, de echilibru interior. Aşa se explică mulţumirea noastră şi starea de împlinire pe care o trăim atunci când participăm cu mintea, cu inima şi cu sufletul la momente de rugăciune sau exerciţii spirituale.
Trebuie spus faptul că rugăciunea nu este doar o simplă rostire de cuvinte, uneori făcută mecanic, repetitiv şi liniar. Cuvintele rostite în rugăciune trebuie să treacă prin filtrul conştiinţei, al gândirii, al voinţei şi al afectului. Modul în care ne rugăm, frecvenţa, perseverenţa şi intensitatea rugăciunii contribuie la declanşarea acelor resorturi interioare care pot schimba fiinţa umană în mod radical (vindecări miraculoase, convertiri neaşteptate, reuşite sau performanţe uimitoare etc.). Dar cel mai dificil mod de a ne ruga este rugăciunea inimii, în tăcere, în pace interioară, în completă detaşare de cele lumeşti. Nu întâmplător citim în cărţile sfinte sau în vieţile sfinţilor cum pustiul, izolarea în munţi, vieţuirea în chilii ascunse, traiul auster sunt tot atâtea căi spre adevărata şi rodnica rugăciune. Nu în ultimul rând, rugăciunea trebuie să fie simplă şi sinceră şi, de ce nu, asemenea celei practicate de scriitorul rus Lev Tolstoi: "Vreau să trăiesc aici prin tine. Iar dacă sunt cu tine, totul e bine".
