de pr. Iulian Faraoanu
Exilul din Babilon a fost probabil cea mai neagră pagină din istoria lui Israel. Criza profundă generată de distrugerea Ierusalimului şi experienţa amară a deportării au generat însă şi germeni de speranţă şi încredere în Dumnezeul vieţii.
Catastrofa exilului s-a petrecut în anul 587 î.C. prin intervenţia armată a împăratului Nabucodonosor (cf. 2Rg 24-25). Trupele asiriene au asediat Ierusalimul, cetatea sfântă, şi au dărâmat templul. Mare parte din populaţie a fost deportată în Babilon, inclusiv regele Sedecia. Deportarea sistematică a populaţiei cucerite a fost practicată pentru prima dată de asirieni într-o manieră destul de violentă. Trebuie amintit totuşi că exilaţii nu au fost sclavi, ci s-au bucurat de o anumită autonomie în organizare. De asemenea, potrivit surselor, unii evrei au rămas în patrie având un guvernator impus de Babilon în persoana lui Godolia. Exilul babilonic a durat aproximativ 50 de ani. Dincolo de coordonatele istorice, au fost căutate motivaţiile religioase ale exilului. La nivel religios, cauzele principale au fost păcatul şi infidelitatea. Până la urmă, vina constantă a poporului a fost închinarea la idoli, acesta refuzând să aibă credinţă în Dumnezeul unic şi adevărat, care a înfăptuit eliberarea din robia egipteană.
Care au fost elementele de criză? Întâi de toate, poporul era îndurerat din cauza distrugerii templului, locuinţa "fizică" a lui Dumnezeu. Se instalase senzaţia că Domnul i-a abandonat pe evrei, deşi ei erau poporul ales, deşi cu ei încheiase Domnul alianţa de la Sinai. Mai apoi, odată cu dărâmarea lăcaşului sfânt, dispăruseră şi jertfele, iar actul de cult era în declin. În al treilea rând, au fost puse în discuţie marile promisiuni făcute încă din epoca patriarhilor: făgăduinţa ţării şi a descendenţei. Deportarea în Babilon a însemnat pierderea ţării, darul alianţei, şi decimarea poporului. Israel nu mai avea o ţară şi nu mai era un popor. Aşadar, situaţia era deosebit de critică, fiind puse la grea încercare soarta, viitorul şi viaţa naţiunii.
Aşa cum s-a mai întâmplat în istorie, criza şi răul nu au ultimul cuvânt de spus. De la o situaţie extrem de negativă, se aprinde flacăra speranţei. Profeţii menţin optimismul şi proclamă necesitatea încrederii în Domnul. Ezechiel are misiunea de a ţine trează conştiinţa celor exilaţi, iar Deutero-Isaia prevede o grabnică reîntoarcere în patrie. Au fost mai apoi două curente care au influenţat în mod pozitiv viziunea şi viaţa exilaţilor. Primul cerc, cel sacerdotal, a revizuit doctrina pe linia cultului: legile, normele culturale, sărbătorile (Sabatul, Paştele), circumcizia etc. Dorinţa preoţilor era să transmită evreilor că era nevoie să se păstreze identitatea şi tradiţiile religioase. În faţa unei lumi politeiste, în faţa fastului religios etalat de babilonieni, evreul alege să creadă în unicul Domn şi să ţină legile sale. Al doilea cerc, cel cărturăresc, realizează o meditaţie şi o revizuire a istoriei lui Israel, precizând mai bine identitatea poporului. Ei răspund la întrebările profunde generate de încercările exilului. Cine suntem noi? Suntem în continuare poporul ales? Dumnezeu mai este cu noi sau ne-a părăsit? Care sunt cauzele exilului? Cărturarii oferă răspunsuri din perspectiva alianţei. Israel trebuie să-şi recunoască păcatul, să-şi dea seama că l-a abandonat pe Domnul. Dacă se va căi şi va cere iertare, Dumnezeu va interveni şi va conduce din nou poporul în ţara promisă.
Experienţa trăită de Israel în Babilon este emblematică şi pentru vremurile tulburi pe care le traversează lumea noastră. Ne confruntăm şi noi cu problema identităţii, dar şi cu o criză de încredere în Dumnezeu. Dincolo de orice provocare sau situaţie negativă, noi trebuie să avem convingerea că Dumnezeu este Domnul istoriei care oferă darul libertăţii şi al vieţii.
