de pr. Fabian Doboş
În ziua de 17 mai se împlinesc 7 ani de la importantul eveniment găzduit de capitala Moldovei: beatificarea episcopului martir Anton Durcovici, mort în urmă cu 70 de ani în închisoarea din Sighetu Marmaţiei.
Sărbătoarea beatificării a fost un moment în care Biserica din România a respirat cu ambii plămâni: Biserica Catolică şi cea Ortodoxă şi-au îndreptat privirea spre firmamentul Bisericii, de unde steaua Fericitului Anton Durcovici va străluci până la sfârşitul timpurilor. De altfel, după cum afirma în predica sa ţinută la Sfânta Liturghie de beatificare, cardinalul Angelo Amato, trimisul Papei Francisc, "prin beatificarea episcopului Anton Durcovici se aprinde încă o stea pe bolta cerească a martirilor lui Cristos".
Prin razele strălucitoare pe care le trimite asupra tuturor românilor, această stea - un autentic transmiţător spiritual - continuă să ne vorbească despre frumuseţea paradisului şi despre veşnica şi bogata răsplată pe care creştinul o va primi de la Dumnezeu, dacă pe pământ a împlinit voinţa sa. "Ecoul sărbătorii beatificării a trecut deja dincolo de graniţele ţării, iar razele acestei noi stele continuă să răspândească lumină şi căldură în toate sufletele ce se deschid să-l întâlnească şi să-l urmeze", scria episcopul Petru Gherghel în prefaţa lucrării "Ecouri on-line ale beatificării episcopului Anton Durcovici", apărută la Editura "Sapientia" din Iaşi, în anul 2017.
Din experienţa cotidiană, cunoaştem că ecoul apare atunci când între emiţător şi receptor există o mare distanţă, iar sunetul nu întâlneşte obstacole. În cazul Fericitului Anton Durcovici lucrurile stau la fel: în hăul acestei lumi, abis lărgit de actuala pandemie, vocea episcopului martir răsună sub forma unui ecou, care se aude din ce în ce mai puternic, odată cu trecerea anilor. Cei care îşi fac timp să-şi plece urechea la cuvintele acestui ecou pot distinge două invitaţii: păstrarea legăturii cu Dumnezeu şi fidelitatea faţă de învăţătura Sfântului Părinte.
Fericitul Anton Durcovici ne invită să rămânem ancoraţi în Dumnezeu prin rugăciune şi, pe cât mai mult posibil, prin participarea la sacramente. Chiar dacă regimul ateu i-a luat libertatea trupească, episcopul martir şi-a găsit refugiul în rugăciunea continuă. Mai mult, în închisoarea din Sighet, a reuşit să celebreze câteva Sfinte Liturghii, chiar înainte de a-şi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Până să aibă parte de acest "privilegiu de necrezut", episcopul martir a făcut exerciţiile spirituale ignaţiene "mari" (de o lună), avându-l ca director spiritual pe părintele iezuit Otto Canisius Farrenkopf, care, în memoriile sale, scria că episcopul cerea zilnic să se spovedească. Numai Spovada şi Sfânta Împărtăşanie i-au putut păstra integră credinţa în Dumnezeu.
A doua invitaţie care se poate desprinde, dacă ascultăm ecoul glasului episcopului Anton Durcovici, este aceea de a rămâne ataşaţi de Biserica Catolică, mai ales de Papa. Încă înainte de arestarea sa, episcopul martir, în predicile pe care le ţinea cu ocazia administrării Sfântului Mir, cerea credincioşilor catolici din Dieceza de Iaşi să nu se separe de Sfântul Părinte, indiferent de încercările prin care trebuiau să treacă. De asemenea, în celulele închisorilor, le vorbea deseori colegilor de suferinţă despre importanţa legăturii cu Biserica Romei.
Deşi societatea de astăzi a creat o prăpastie imensă între oameni şi Dumnezeu, ecoul fericitului episcop devine din ce în ce mai puternic, iar creştinii care-I simt chemarea încearcă să-l imite pentru ca la sfârşitul vieţii pământeşti să se poată bucura pe vecie împreună cu el, în lăcaşurile paradisului.
