de pr. Iulian Faraoanu
Anul 70 d.C. a rămas în memoria poporului lui Israel o dată tristă din cauza evenimentului sumbru al distrugerii Cetăţii Sfinte. Deşi oraşul şi templul au devenit un morman de ruine, speranţa nu s-a stins cu totul, ci s-a îndreptat către Dumnezeul legământului.
Istoria consemnează că în Palestina, după anul 60 d.C., răscoalele împotriva ocupaţiei romane se înmulţesc. În anul 66 d.C. are loc o revoltă mai amplă alimentată de zeloţi, grupare religioasă care împărtăşea ideilor fariseilor care considerau oportun apelul la forţă pentru a-şi recăpăta libertatea. Printre altele, aveau şi o motivaţie religioasă pentru acţiunile lor, susţinând că unicul împărat acceptat trebuie să fie Dumnezeu. Iniţial, evreii au reuşit să preia controlul Cetăţii Sfinte şi să înfrângă trupele romane. Însă romanii s-au reorganizat. Împăratul Nero i-a încredinţat misiunea de a conduce ostilităţile experimentatului general Vespasian. Armata sa a înaintat către capitală şi a învins sistematic rezistenţa iudeilor. Expediţia militară a avut un moment de pauză, deoarece, în anul 69 d.C., Vespasian este aclamat împărat de către soldaţii săi. În această situaţie, conducerea trupelor a fost preluată de către Tit. În primăvara anului 70 d.C., acesta va asedia Ierusalimul, iar, după circa trei luni de presiune şi atacuri, cetatea a fost capturată.
Care au fost elementele de criză? Întâi de toate, situaţia de oprimare şi absenţa libertăţii politice. Secole de-a rândul evreii au fost sub dominaţia puterilor care se succedau pe scena istoriei. Nemulţumirile s-au intensificat sub ocupaţia romană, iar aspiraţia după eliberare era din ce în ce mai vie. Dat fiind că lucrurile erau greu de schimbat prin forţele omeneşti, poporul aştepta şi invoca intervenţia Domnului, cel care avea să transforme radical lumea. Pe acest fond, crescuse speranţa mesianică, orientată mai mult către aşteptarea unui Mesia eliberator. În al doilea rând, o grea încercare a fost constituită de pierderea masivă de vieţi omeneşti din cauza invaziei trupelor romane. Evreii au fost constrânşi să-şi plângă victimele violenţei războiului. În sfârşit, două dintre motivele de tristeţe profundă a fost distrugerea Ierusalimului, Cetatea Sfântă, precum şi dărâmarea Templului. Cultul a fost grav afectat, însă întrebarea cea mai arzătoare care stătea pe buzele tuturor era: Dumnezeu mai este în mijlocul nostru? În acest context de criză, de suferinţă, de doliu, se ridicau şi interogative care priveau dreptatea divină: Domnul este drept?
Catastrofa naţională din anul 70 d.C. a fost, printre altele, şi un test al fidelităţii şi rezistenţei. În faţa acestui dur eveniment se puteau exprima diferite atitudini: revoltă şi indignare, tăcere, rugăciune. Israel a ştiut să iasă şi din această situaţie critică. Răspunsul a fost pe linia credinţei, constând în cererea de iertare şi ajutor. S-a reafirmat speranţa că, în ciuda încercărilor, Israel este poporul alianţei, iar Domnul se îngrijeşte de el. Printre cei care au alimentat speranţa poporului au fost fariseii şi rabinii, liderii religioşi ai naţiunii. Aceştia nu doar au încurajat poporul, ci au luat iniţiativa reorganizării cultului. Astfel, între anii 80 şi 105 d.C., la Iamnia, un grup de cărturari şi farisei au revizuit textele sacre şi au pus în centru Legea, darul alianţei şi aspectul definitoriu al religiei ebraice.
Evenimentele triste trăite de Israel se potrivesc cu atâtea clipe de restrişte prin care a trecut şi poporul nostru. Războaiele, violenţa din partea asupritorilor, pierderea de vieţi omeneşti au fost experienţe atât de cunoscute de conaţionalii noştri. Toate au fost depăşite graţie speranţei şi puterii de renaştere. Însă armele cele mai puternice au fost totdeauna rugăciunea şi încrederea nestrămutată în Dumnezeu.
