Chiar aşa, oare de ce?

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Mersul de mână nu a fost niciodată o preferinţă a noastră ca soţi. Nu am mers nici ca prieteni, nici ca logodnici, cu atât mai puţin ca soţi. La drept vorbind, mă şi incomoda. În cele câteva tentative nici nu mă simţeam liberă. Parcă eram un copil de grădiniţă pe care îl duce tatăl de mână, ca nu cumva să se piardă pe drum.

La aceasta contribuia şi educaţia pe care o primisem de mică. Eu nu mi-am văzut niciodată părinţii ţinându-se de mână sau făcând unul faţă de celălalt vreun gest de tandreţe. Din contra, tot ceea ce ţinea de relaţia băiat-fată, bărbat-femeie era un tabu, nu trebuia discutat şi nu trebuia arătat. Ca să fiu foarte directă: Era păcat! Aşa am fost educată şi asta mi-a intrat foarte bine, nu doar în conştiinţă, ci şi în comportament şi chiar în instinct. Sunt gesturi care nu trebuie să fie văzute, şi gata! Mai ales de către copii. Aşa gândeam, aşa mă manifestam şi eram foarte convinsă că aşa e şi aşa trebuie să fie.

Pe de altă parte, trebuie s-o recunosc, nu eram neapărat un exemplu pentru copii, pentru cei trei copii ai noştri. Nu ne-au văzut vreodată de mână, pentru că aşa am fost educaţi, şi nici nu au văzut alte gesturi de tandreţe între noi. Recunosc însă că nu eram sinceri cu ei. N-au văzut la noi gesturi de tandreţe, în schimb au văzut suficiente gesturi contrare tandreţei: au văzut violenţă fizică, verbală şi psihică, injurii, alcool, semne de gelozie şi de ură. Ne-am ferit să le arătăm că ne iubim, dar nu ne-am ferit să le arătăm că ne rănim.

Într-o zi, fiica mai mare, întorcându-se de la şcoală, mi-a spus: "Mamă, tu şi cu tata de ce nu mergeţi de mână pe drum? De ce nu v-am văzut niciodată sărutându-vă? De ce ţipaţi unul la celălalt şi de ce ne vorbeşti mereu rău despre tata? Îţi pare rău că e soţul tău şi tatăl nostru?"

Din instinct i-am tras o palmă, pentru că în viziunea mea nu avea niciun drept să pună astfel de întrebări, pe care eu le-am văzut ca pe o jignire. Mă şi gândeam: "Ce, a ajuns copilul să mă judece?" Ulterior însă am regretat gestul făcut, am luat-o de mână şi după ce mi-am cerut iertare, i-am vorbit aşa cum nu o mai făcusem vreodată.

"Ce este între mine şi tata este treaba noastră. Voi sunteţi copii, noi trebuie să avem grijă de voi să nu vă lipsească nimic, să mergeţi la şcoală, să învăţaţi, să ajungeţi oameni mari în societate. Că nu mergem de mână nu e treaba voastră, ci a noastră. Că nu vedeţi gesturi de tandreţe, la fel, nu e treaba voastră, voi sunteţi nişte copii, iar copiii nu trebuie să vadă la părinţii lor astfel de gesturi. Aceste lucruri trebuie să vă fie foarte clare!"

"Nu, mamă, a continuat ea plângând, prefer mai degrabă să vă văd ţinându-vă de mână sau, iartă-mă, să vă văd sărutându-vă, decât să aud cum vă certaţi, cum vă aruncaţi diferite vorbe urâte şi să văd atâta violenţă între voi. Ce, ţie îţi place când tata este agresiv? Când îmi povestesc colegele mele despre părinţii lor cum se iubesc, eu mă simt tristă, pentru că părinţii mei nu se iubesc, părinţii mei se urăsc. Eu nu am cu ce să mă laud când vorbesc despre voi."

Aceste cuvinte au venit peste mine ca un duş rece. Oare de ce ajunsesem aici? Ne feream să le arătăm copiilor noştri gesturi de tandreţe, dar nu ne feream să le arătăm contrariul. Până la urmă, ce model de familie lăsam să transpară? Aceasta era familia pe care o doream copiilor noştri? Nu cumva eram ipocriţi? De ce să nu lăsăm să se vadă că au doi părinţi care se iubesc? Oare nu cumva ar creşte în armonie văzându-ne, pe noi ca părinţi, că ne iubim? De ce să ne ruşinăm de gesturi concrete de iubire? Chiar aşa, oare de ce? (Carolina)