Prelucrare de pr. Felician Tiba
Cum să o uit pe străbunica mea care, atunci când o vizitam, ar fi făcut orice, doar să ne simţim bine!? Nu erau prea multe dulciuri la acea vreme, iar dulceaţa, cine avea posibilitate să o facă, era un lux.
Şi pentru că nu ar fi vrut să ne-o amintim ca fiind o persoană zgârcită, imediat cum îi călcam pragul, se şi ducea în camera de curat de unde se întorcea cu o lingură de zahăr. Nu mai mult, pentru că nici ea nu prea avea. Punea zahărul pe o foaie de ziar, ne aducea o bucată de mămăligă rece şi ne spunea să întindem în el până când umezeam ziarul. Noroc că între timp terminam şi zahărul, altfel s-ar fi amestecat cu cerneala ziarului.
După o astfel de binefacere, ne lua lângă ea şi trecea la partea a doua: cateheza despre Dumnezeu. "Vedeţi, ne spunea ea, aşa e şi Dumnezeu, dă din ceea ce are. E bun Dumnezeu cu noi, pentru că ne rabdă. Noi facem atâtea păcate, dar el le trece cu vederea şi ne iartă. E bunătate şi milostivire infinită! Doar noi o luăm de fiecare dată de la capăt."
La mintea noastră de atunci credeam că Dumnezeu e bun pentru că mănâncă zahăr. Drept dovadă, la întoarcerea acasă, ca să fim şi noi buni, îi mâncam aproape tot zahărul mamei, lăsând-o fără el, mai ales atunci când avea mai mare nevoie.
Cum era de bună străbunica şi cât de bun era la acea vreme zahărul cu mămăligă! Acum avem zahăr din belşug, avem şi posibilitatea să facem mămăligă şi să o mâncăm cu ce vrem. Mai mult, putem să avem toate dulciurile din lume, doar că nu mai avem poftă pentru ele aşa cum aveam odată. Dumnezeu, singur, a rămas la fel: bunătatea infinită, milostivirea prin excelenţă, exact aşa cum ne vorbea străbunica despre el. (Claudiu)
