Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Trebuie să recunosc un lucru: niciodată nu mi-a plăcut să mi se impună ceva. Nu mi-a plăcut că trebuia "să ascult" de părinţi, de învăţător sau de profesori. Nu mi-a plăcut nici când bunicii mă luau deoparte şi îmi ţineau teoria ascultării, ca şi cum eram eu singurul în această lume care nu-i respectam pe cei mai mari decât mine, începând cu părinţii.

În zadar mi se spunea: "O să vezi tu ce înseamnă să nu asculţi, când nici pe tine nu o să te asculte copiii tăi!" Mai mult mă deranja o astfel de "ameninţare" decât să mă încurajeze.

Şi pentru că nu era de ajuns, a venit ziua în care m-am prezentat cu prietena la parohie, ca să anunţăm logodna noastră. După ce ne-a luat datele necesare, fără să ne întrebe dacă vrem şi dacă putem, părintele ne-a spus: "Mâine, începând cu ora 17.00, ne vedem la pregătirea pentru căsătorie". Am şi gândit: "Da' de unde îşi permite el să ne cheme la pregătirea la căsătorie, mai ales într-o zi şi la o oră despre care nici măcar nu ne-a întrebat?! O fi părintele, dar nu ne face el programul". Evident că nu m-am prezentat! Era evenimentul meu şi am considerat că nu trebuie să ia alţii decizii cu privire la mine. Aşteptam şi eu măcar să fiu consultat.

În zadar a sunat părintele la părinţii mei şi le-a amintit că trebuia să fiu la parohie la ora 17.00. Eram ferm convins că nimeni nu trebuia să ia decizii în locul meu, cu atât mai puţin părintele, ca reprezentant al Bisericii, acolo unde se vorbeşte despre respectarea libertăţii, despre iubire, toleranţă şi multe alte virtuţi. "Biserica, cel puţin aşa mi-am spus atunci, nu are ce căuta în deciziile mele!" Este opţiunea mea dacă vreau să mă pregătesc pentru căsătorie şi când să se celebreze aceasta. Iar cu privire la pregătire, ce putea să-mi mai spună mie părintele mai mult decât iubirea mea pentru tânăra pe care urma să o iau în căsătorie?

Cât rugat, cât de bunăvoie, am dus totuşi celebrarea sacramentului Căsătoriei până la capăt. Ca atare, iată-ne soţi şi, peste ceva timp, iată-ne şi părinţi, nu doar o dată, ci de trei ori.

Crescând copiii, evident că au început să crească şi pretenţiile, au început să cunoască realitatea înconjurătoare, să-şi dorească lucruri, confort, comoditate, ceea ce nu prea era pe placul meu. Dar cum să le refuzi când ştii că sunt copiii tăi?! Trebuie să o spun: mama nu prea era de acord să le oferim de toate, şi pentru că erau prea mici şi nu ar fi ştiut să aprecieze, dar şi pentru că deja aveau o grămadă de jucării. Convinge-i însă că nu e nevoie sau că nu trebuie sau că trebuie să înveţe să preţuiască şi să aprecieze ceea ce au!

În zadar m-am chinuit să le explic, să le spun, să îi fac să înţeleagă că nu era timpul. Pentru ei nici nu existam! Pe de altă parte, nici nu eram adeptul corecţiilor fizice, pentru că nici mie nu mi-au plăcut niciodată, deşi mi-am luat-o de multe ori de la părinţi şi tocmai de aceea mi-am zis că nu o voi folosi faţă de copiii mei niciodată. Aşa că, frumoşii mei copii, ştiind aceasta, au început să profite... Mai mult, au început să ceară cont: de ce aşa, de ce altfel, de ce nu se poate, de ce aceluia mai mic i se cuvine şi lui, celui mai mare, nu...

Printre momente de tensiune, alternate cu bucuria că sunt copiii noştri, că erau mici şi drăguţi, am ajuns totuşi la concluzia că sunt anumite lucruri care "nu se negociază". Ascultarea faţă de părinţi nu poate fi negociată, pentru că părinţii, prin definiţie, nu doresc decât binele copilului. Respectul pe care ni-l datorau în calitate de părinţi ai lor, la fel, nu se negocia. Rugăciunea dinainte sau după masă, precum şi cea de seară, sub nicio formă nu se uita. Masa era masă pentru toţi şi toţi mâncau ceea ce era pe masă. Nu se negocia altfel!

Aşa am ajuns să-i înţeleg şi să-i preţuiesc pe părinţi care se străduiau să ne educe în a fi ascultători, dar şi pe părintele paroh care s-a preocupat să ştim ceea ce vrem atunci când ne-am manifestat dorinţa de a intra în viaţa de familie. (Ciprian)