de sr. Claudia Diac, OCarm.
Dacă sfintele cu acelaşi nume, Tereza de Avila, Tereza de Lisieux şi Tereza Benedicta a Crucii sunt celebre în calendarul romano-catolic, această a patra Tereza este mai puţin cunoscută, cel puţin în spaţiul catolic românesc. Ea este o altă floare preţioasă a Carmelului, a cărei sfinţenie s-a inspirat din viaţa Sfintei Tereza a Pruncului Isus pe când aceasta nu era declarată nici măcar fericită.
Această tânără frumoasă, prietenoasă, atletică, veselă, echilibrată şi responsabilă este prima sfântă a statului latino-american Chile, iubită în special de adolescenţi şi tineri, pe care îi atrage în căutarea lui Cristos, reamintind tuturor că cine împlineşte programul evanghelic al iubirii se poate realiza ca persoană.
Juanita Fernandez Solar, după numele ei de botez, s-a născut la Santiago de Chile, la 13 iulie 1900, într-o familie cu o viaţă creştină ferventă. A participat frecvent la Sfânta Liturghie cu mama sa şi s-a îngrijit astfel de relaţia ei de prietenie cu Isus încă de când era copilă. Iubirea pentru Fecioara Maria a însufleţit şi a susţinut toate momentele călătoriei sale în urmarea lui Cristos.
Adânc emotivă, se credea incapabilă să trăiască departe de casa părintească, departe de cei dragi. Cu toate acestea, şi-a asumat faptul de a locui într-un internat, ca pregătire pentru separarea finală, pe care o va alege la 7 mai 1919, intrând în Ordinul Carmelitelor Desculţe din Los Andes. Viaţa ei a fost complet normală şi echilibrată. A ajuns la o maturitate de invidiat, integrând divinul şi umanul în cea mai armonioasă sinteză: rugăciune, studii, îndatoriri la domiciliu şi sport, de care era foarte mândră, ieşind în evidenţă la înot şi călărie.
La vârsta de 14 ani simte chemarea Domnului care îi spune în intimitatea sufletului că îşi doreşte ca inima ei să fie numai pentru el. Printre pregătirile sale se numără citirea sfinţilor carmeliţi şi corespondenţa cu superioara Carmelului din Los Andes. La vârsta de 17 ani îşi expune idealul carmelit, "să sufere şi să se roage", şi îşi apără viaţa contemplativă pe care lumea o considera inutilă. Este încântată să afle că sacrificiile ei vor servi la îmbunătăţirea şi purificarea lumii.
Primeşte numele Tereza a lui Isus, însă nu reuşeşte să trăiască nici măcar un an întreg în mănăstire (7 mai 1919 - 12 aprilie 1920), căci se îmbolnăveşte de tifos. Cu o lună înainte, l-a informat pe confesorul său că va trece la Domnul curând. Într-un timp atât de scurt a reuşit să perfecţioneze cariera sfinţeniei pe care o începuse cu seriozitate cu mult înainte de Prima Sfântă Împărtăşanie. "Cristos, nebunul acela al iubirii, m-a înnebunit", spunea ea, iar dorinţa ei era aceea de a se conforma lui. Era întotdeauna gata să slujească şi să se sacrifice pentru alţii, nu oricum, ci fericită şi bucuroasă.
Beatificată de Ioan Paul al II-lea la Santiago de Chile la 3 aprilie 1987, a fost canonizată solemn de acelaşi papă la Roma, la 21 martie 1993. Sanctuarul său, vizitat în fiecare an de peste o sută de mii de pelerini, a devenit centrul spiritual din Chile.
Sfinţii se inspiră unii pe alţii. E un prim lucru pe care îl învăţăm de la această Tereza. A contat pentru tânăra din Chile să citească autobiografia Terezei de Lisieux, nu pentru a o copia pe aceasta, ci pentru a-şi găsi propria reţetă de sfinţenie. Murind la 20 de ani, ea transmite oricui că nu există vârstă a tinereţii care să nu se preteze la trăiri sufleteşti profunde, ancorate în valorile credinţei, în Dumnezeu.
