de pr. Cristian Chinez
Să zicem că auzi două persoane spunând, una: "Las că ştiu eu...", iar cealaltă: "Întrucât ştiu că nu ştiu, aspir să ştiu". Cu care dintre cele două ai vrea să semeni sau să ai ceva în comun?
Pornind de la frânturi, de la exagerări sau de la umflarea particularului de stă să plesnească spre universal, rişti să emiţi judecăţi ce nu au nimic în comun cu dreptatea. În schimb, e cu totul altceva atunci când analizezi un caz din toate punctele de vedere posibile şi încă îţi mai rămâne suspiciunea că ţi-a scăpat ceva, poate chiar esenţialul. Iar esenţialul poate consta de multe ori chiar în intenţie. Căci intenţia rea, îmbrăcată în haina adevărului, deşi e imposibil să nu fie burduşită cu exagerări, poate distruge sau nenoroci tocmai pentru că pretinde a vrea binele. Pe când, intenţia bună, căutând dreptatea, poartă ca nişte stigmate cicatricile provocate de potrivnici. Pentru că cicatricile din suflet nu se vindecă niciodată. Iar fapta bună nu scapă niciodată nepedepsită. Tocmai pentru că stârneşte mereu împotriviri, este împroşcată numaidecât cu noroi şi poate fi strivită de apodictica afirmaţie: "Las că ştiu eu..."
Întotdeauna mai avem de învăţat, iar viaţa este un inepuizabil tezaur de variante posibile. Numai să nu ne agăţăm cu dinţii de cea care poate fi fatală... Cui? Fereşte-ne, Doamne!
