de prof. dr. Alois Gherguţ
Trăim vremuri cu multe îndemnuri la speranţă şi optimism privind revenirea la normalitatea cu care am fost obişnuiţi în decursul vieţii.
Sentimentul că ceva sau cineva ne va readuce pe orbita existenţială de altădată ne motivează să privim viitorul cu mai multă încredere. Aşa găsim zi de zi resurse interioare să învingem gândurile negative, suferinţele şi nemulţumirile noastre, mesajele alarmiste sau apocaliptice care ne perturbă liniştea cotidiană.
Speranţa este, poate, unica trăire care, odată ce se instalează în sufletul omului, se permanentizează. Cu alte cuvinte, omul caută, doreşte lucruri bune pentru el, râvneşte permanent la ceva pierdut odinioară, dar recuperabil în viitor. Raţiunea sa nu poate accepta realitatea cotidiană dureroasă şi plină de disconfort; îşi asumă o altă realitate, transpusă în viitor şi centrată pe ideea de bine. Această anticipare sau asumare o numim speranţă şi poate fi pusă în relaţie cu acea rămăşiţă din fiinţa umană care aminteşte de izgonirea sa din grădina Edenului, de paradisul pierdut. Speranţa este dovada că omul, creatură rebelă, îşi recunoaşte limitele şi aspiră la reîntâlnirea cu Creatorul. Speranţa sau... Râvna omului după liniştea sufletului, după fericire! Şi cum fericirea adevărată nu ne este accesibilă pe pământ, atunci ne-am creat o cale spre fericire în mintea noastră, aşteptându-ne ca în viitor această fericire să se concretizeze în realitate. Altfel spus, speranţa este un soi de recurs la împlinirea fericirii dorite de om în sufletul său.
Speranţa - un cuvânt rostit zilnic de fiecare dintre noi. Dacă ar fi să facem un inventar al cuvintelor pe care le rostim zilnic, am descoperi că speranţa este pe primele locuri. Ea reflectă anticiparea unui moment sau eveniment bun, dorit, invocat, promis sau revelat; este o aşteptare cu final favorabil. Reprezintă un ideal urmărit, fără absolut nicio excepţie, de fiecare persoană în parte, fie începând cu cel mai înverşunat pesimist până la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu până la cel mai învăţat dintre filozofi. Speranţa se află în opoziţie cu disperarea. Acolo unde se sfârşeşte speranţa, începe disperarea. Creştinismul de rit latin foloseşte mai des cuvântul speranţă, cel de rit oriental numeşte speranţa nădejde; alături de credinţă şi dragoste, speranţa sau nădejdea completează un trio fundamental al virtuţilor creştine.
Speranţa este un cuvânt cu valenţe terapeutice, un cuvânt care întăreşte curajul, voinţa, motivaţia pentru viaţă. Ce fac cei mai mulţi bolnavi pe patul de suferinţă? Ce fac cei care rătăcesc pe ape, în noapte sau în locuri necunoscute şi nu găsesc un reper? Ce face părintele atunci când copilul, plecat de mult prin lume, nu-i mai calcă pragul cu anii? Ce face copilul când se simte abandonat sau lipsit de sprijinul familiei? Ce face omul când grijile îl copleşesc? Răspunsul la toate aceste întrebări este unul singur: speră! De fapt, în toată existenţa sa, omul învaţă şi exersează conjugarea verbului a spera. În pântecul mamei copilul speră să vadă lumina soarelui. În copilărie fiecare a sperat să ajungă cineva. În tinereţe mulţi speră să fie cât mai bogaţi, să trăiască ani mulţi şi fericiţi. La maturitate, speranţa este îndreptată înspre binele şi viitorul copiilor, înspre prosperitate, sănătate şi belşug. La bătrâneţe începem să nădăjduim... Fericiţi cei cărora le mai rămâne timp să nădăjduiască!
