Pot aduce alinare, speranţă acolo unde puţine persoane ajung

Interviu cu sora Tereza Ghiurcă, Congregaţia "Maria Bambina", de Alexandra Cojan

La 11 februarie, în comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, Biserica Catolică celebrează Ziua Mondială a Bolnavului, care anul acesta are tema "«Unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi» (Mt 23,8). Relaţia de încredere la baza îngrijirii bolnavilor". Mesajul Papei Francisc vine şi în contextul pandemiei, iar în acest sens vă propunem un interviu cu sora Tereza Ghiurcă, din Congregaţia "Maria Bambina", care slujeşte la Institutul Regional de Oncologie din Iaşi, cu o experienţă în linia întâi şi la spitalul din Suceava din timpul stării de urgenţă.

- De ce credeţi că a ales Papa Francisc această temă pentru o zi dedicată bolnavului?

După cum vă puteţi imagina, Ziua Mondială a Bolnavului - şi oarecum şi a Lucrătorilor sanitari - reprezintă pentru mine un eveniment cu totul deosebit şi aşteptat, iar aceasta pentru că, măcar o dată pe an, bolnavii sunt aduşi în atenţia tuturor. În plus, această zi ne oferă motivaţii menite să ne determine să ne reconsiderăm atitudinile faţă de cei care suferă pe paturile din spitale sau de acasă.

Astfel, în tema principală a mesajului din acest an eu văd un accent important în faptul că Isus este şi trebuie să rămână Învăţătorul la care să ne referim chiar şi în timpurile noastre. Un alt accent important se află în cuvintele "voi toţi sunteţi fraţi". Aceste cuvinte trezesc un ecou deosebit în sufletele noastre, amintindu-ne că niciunul dintre cei aflaţi în suferinţă nu este mai puţin om, ci este frate al nostru, faţă de care trebuie să manifestăm o atenţie deosebită acum când, pe lângă suferinţa trupească, are de îndurat suferinţa sufletească a uitării ori a părăsirii.

Dacă Sfântul Părinte evocă o "credinţă care se reduce la exerciţii verbale sterile", el se referă, de bună seamă, la acele situaţii în care credinţa, pe care mulţi declară că o au, nu ajunge să se manifeste în gesturi concrete de solidaritate, inclusiv faţă de cei bolnavi şi suferinzi. Credinţa lor rămâne "fără roade" sau, cum spune papa, "exerciţii verbale sterile".

- Papa Francisc ne propune modelul oferit de Isus: ,,Să ne oprim, să ascultăm, să stabilim o relaţie directă şi personală cu celălalt".

De fapt, asta este modalitatea cea mai firească de a ne apropia de un bolnav pentru a-i aduce un strop de alinare. Din experienţa mea nu pot decât să întăresc şi să confirm acest îndemn. Este foarte important pentru omul bolnav să se simtă privit, ascultat, atins. Câtă bucurie în ochii bolnavului când întâlneşte privirea binevoitoare a unei persoane care se opreşte la patul său, îi zâmbeşte, îi spune un cuvânt de încurajare! La rândul său, cel care se opreşte, fie şi numai câteva clipe, lângă patul unui bolnav pentru a-i aduce un strop de alinare este răsplătit pe deplin. Zâmbetul şi adesea lacrimile de recunoştinţă ce răsar pe chipul bolnavului sunt fără egal. Pe de altă parte, eu cred că sunt o persoană privilegiată. Întotdeauna am simţit că în cei bolnavi eu îl slujesc pe Cristos, îi alin rănile lui Cristos atunci când aduc alinare rănilor omului atins de boală. Pot aduce alinare, speranţă acolo unde puţine persoane ajung.

- Papa se foloseşte în mesaj de imaginea lui Iob pentru a descrie dependenţa noastră de Dumnezeu, mai ales în momentele dificile.

Cred că imaginea biblică a lui Iob este într-adevăr foarte potrivită şi cât se poate de grăitoare. El a fost unul dintre cei care au cunoscut suferinţa cu toate faţetele ei: un trup măcinat de o boală cumplită, o soţie care, în loc să-l susţină, îi arată dispreţ şi-l îndeamnă să blesteme, nişte prieteni care îl acuză în continuu de păcatele care i-ar fi atras pedeapsa bolii şi, nu în ultimul rând, un Dumnezeu care parcă a uitat de fidelitatea şi de credincioşia acestui om care nu a fost preocupat de-a lungul întregii sale vieţi decât să-i împlinească voinţa. Dar statornicia şi încrederea pe care le-a păstrat intacte îi aduc, în cele din urmă, o răsplată îndoit de mare.

- Vorbind despre actuala pandemie, papa subliniază şi "dăruirea şi generozitatea lucrătorilor sanitari, voluntari, călugări şi călugăriţe". Cum v-aţi trăit vocaţia în aceste ultime luni de pandemie?

Deşi se consideră că personalul medical de la noi este corupt, eu am să vă spun, dimpotrivă, că o bună parte dintre medici, asistente/asistenţi şi infirmiere sunt devotaţi profesiei. Experienţa pe care o am zi de zi în spitalul în care lucrez şi mai ales cea pe care am trăit-o la Suceava, alături de colega mea Georgiana şi de dl doctor Rusu, mi-au arătat şi mai bine calitatea lor extraordinară profesională şi umană: cât suflet şi devotament au arătat faţă de acei oameni care îşi pierduseră orice speranţă de viaţă. Alături de ei mi-am întărit convingerile şi determinarea de a mă dărui cu toată fiinţa mea ca să aduc alinare unor suferinţe indescriptibile. Eram conştientă că riscam să mă infectez şi eu, cu toate acestea am simţit că, în calitate de soră de caritate, trebuie să îmi înving teama şi să mă dăruiesc cu totul misiunii la care m-am simţit chemată de Domnul.

Vă povestesc ceva petrecut nu demult: mă aflu în salonul de terapie intensivă - tură de noapte. Am patru bolnavi de supravegheat şi de îngrijit, dintre care doi foarte grav. Claudiu, un pacient tânăr, 26 de ani, printre lacrimi şi cu mască de oxigen pe faţă îmi vorbeşte de soţia şi de fetiţa lui. În timp ce vorbea, chipul i s-a transfigurat, cred că n-am să uit prea curând acest chip al lui Claudiu. A povestit un timp, după care s-a oprit pentru că obosise. L-am lăsat să se odihnească, dar, pe la ora 3.00, când oboseala mă prinsese şi pe mine, mă aud strigată de Claudiu: "Tereza, vino şi pune mâna ta pe capul meu, mă doare şi simt că mă sufoc. Ţine-mă de mână, îmi este teamă!" (Claudiu era conştient că boala lui era gravă, fără speranţă de vindecare). În acele clipe şi-a dorit o mână care să-l susţină şi să nu se simtă singur. L-am strâns de mână, l-am mângâiat pe frunte, ne-am rugat împreună. Apoi s-a liniştit şi a adormit... În Domnul. Din ochii mei au început să se prelingă încet multe lacrimi. A murit senin şi liniştit. În inima mea am trăit un simţământ de pace, pentru că am putut să-i fiu alături în acel moment. L-am oferit Domnului şi i-am aprins, mai apoi, o lumânare.

- Aţi putut experimenta cuvintele Papei Francisc, care vorbea despre faptul că "relaţia cu persoana bolnavă are un izvor inepuizabil de motivaţie şi forţă în caritatea lui Cristos"?

De cele mai multe ori, boala şi neputinţa îi transformă pe oameni. Dacă până mai ieri nu aveau nevoie de nimeni pentru a-şi duce viaţa, neputinţa la care îi aduce boala îi face conştienţi că vor avea nevoie adesea de ajutorul celorlalţi ca să se refacă. Sau poate că nu se vor mai reface niciodată; că pentru orice (puţină apă, o lingură de mâncare, igienă) sunt dependenţi şi trebuie să le ceară. Boala este, aşadar, o şcoală care te învaţă limitele propriei tale fiinţe, limite care topesc orgoliile şi ifosele, limite care te învaţă să spui "te rog" şi "mulţumesc". În plus, aceste limite îl învaţă pe bolnav cât de dependent este de Dumnezeu şi, încet-încet, buzele se deprind să rostească câte o rugăciune şi apoi alta, şi alta.

Pe de altă parte, noi, lucrătorii sanitari, care ne percepem munca aceasta cu bolnavii ca pe o adevărată vocaţie, nu putem rămâne insensibili în faţa acestor neputinţe, dar nici în faţa acestor transformări. Ele ne obligă la reflecţii şi la căutarea motivaţiilor, bine ştiind că munca aceasta cu bolnavii este de cele mai multe ori extrem de dificilă. Or, motivaţiile cele mai solide se fundamentează în credinţa şi în practica religioasă.