de pr. Damian Gheorghe Pătraşcu (ministru provincial)
În ziua de 28 noiembrie, la Institutul Teologic Franciscan din Roman s-a încheiat faza diecezană a cauzei de beatificare a slujitorului lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, OFMConv., cu o Sfântă Liturghie solemnă, prezidată de PS Iosif Păuleţ. Au fost prezenţi PS Petru Sescu, episcop auxiliar, PS Petru Gherghel, episcop emerit, preoţi franciscani şi diecezani şi numeroşi credincioşi. Dosarul pentru cauza de beatificare este mare, iar mărturiile despre viaţa pr. Anton Demeter, numeroase.
Probabil că mulţi se întreabă ce a făcut atât de deosebit acest preot, încât să fie crezut având o viaţă sfântă şi, în consecinţă, propus spre cinstea altarelor. Şi o altă întrebare care pluteşte în mintea fiecăruia: Eu ce aş putea face pentru a ajunge ca părintele Anton?
Înainte de toate, spunem că pr. Anton a ajuns la starea de sfinţenie făcând tot posibilul ca să-şi trăiască vocaţia de preot şi de frate franciscan, cu alte cuvinte, ducând la maturizare chemarea primită în dar de la Dumnezeu. Cum? Fiind preot franciscan, a trăit ca atare, adică în sărăcie, castitate şi ascultare, toate acestea fiind pentru el instrumente de sfinţire. În privinţa sărăciei, şi-a acceptat limitele fiinţei sale, adică sărăciile caracterului său, încredinţându-le în mâna lui Dumnezeu şi fiind tot timpul conştient că, fără el, nu putea face nimic. Mai mult, a trăit acest vot în grad eroic, neadunând pentru sine nimic material, dar folosindu-se de lucrurile lumeşti numai pentru cele strict necesare, iar tot ceea ce primea de la binefăcători dăruia, la rândul său, altor nevoiaşi. A trăit votul de castitate oferind trupul şi sufletul său numai lui Dumnezeu, păstrându-se curat şi cu inima neîmpărţită pentru împărăţia cerurilor. Acest lucru i-a permis să se dăruiască cu totul oamenilor, pe toţi considerându-i fraţii şi surorile sale, conducându-i pe cele mai înalte culmi ale sfinţeniei. Generozitatea i-a fost răsplătită deja pe acest pământ, primind însutit de la Domnul "mame, taţi şi fraţi" şi, nădăjduim, viaţa cea veşnică dincolo de moarte.
În sfârşit, ascultarea. Din mărturiile adunate de la mulţi credincioşi, dar şi din documentele care vorbesc despre trăirea acestui vot din partea părintelui, putem vedea clar că a excelat şi în privinţa acestei virtuţi. Pentru el, Dumnezeu nu era pe primul loc, ci pe unicul loc. De exemplu, atunci când a simţit chemarea la viaţa consacrată şi la preoţie, a lăsat imediat casa părintească şi a mers la Seminar. Mai târziu, a fost arestat şi apoi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru că îi catehiza pe copii şi pe tineri la Catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti. La terminarea procesului - mărturisea părintele - "am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nicio importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând". Ascultarea faţă de Dumnezeu l-a condus la libertate.
Cum putem să ne sfinţim noi? Să facem ca el? Nu! Ci să trăim tot timpul în prezenţa lui Dumnezeu, fiecare conform stării sale de viaţă, fără a face compromisuri şi evitând mediocritatea. Încă un lucru: să nu aşteptăm alte zile şi nici alte timpuri, căci cele în care trăim sunt cele mai potrivite pentru sfinţirea noastră. Viaţa părintelui Anton ne învaţă că trebuie să ne sfinţim numai cu ce avem la îndemână, iar acestea sunt: harul lui Dumnezeu, talanţii pe care i-am primit şi chemarea.
