"Voi face să se ridice cortul căzut al lui David"
de pr. Eduard Patraşcu
Cu doi ani înaintea cutremurului (Am 1,1b), răsunau cuvintele profetice ale lui Amos. Parcurgând cele nouă capitole ale primului profet scriitor, este imposibil să nu se remarce tonul aspru şi ameninţător al acestui "nimeni" din Tecoa faţă de toate popoarele şi, mai ales, faţă de Israel şi Iuda. Duritatea imaginilor prevestesc catastrofe sociale şi politice inevitabile. Nu lipsesc însă perspectivele de speranţă, sugerate pe ici-colo printre acuze şi ameninţări, spuse direct în finalul cărţii.
Situaţia politică, socială şi religioasă a poporului ales din secolul VIII î.C. creează bazele apariţiei spontane a profetului Amos. Originar din Tecoa, la 9 km de Betleem, fără origini profetice sau sacerdotale (cf. 7,14-15), dar cu un simţ al dreptăţii şi al adevărului ieşite din comun, se simte chemat şi trimis să denunţe multele nedreptăţi făcute, înainte de toate, de liderii politici şi religioşi ai poporului, dar şi de clasele de mijloc, acestea având consecinţe devastatoare asupra majorităţii sărace.
Activitatea comercială înfloritoare le-a permis contemporanilor lui Amos o bunăstare remarcabilă: aveau case de vară şi de iarnă, case şi paturi de fildeş (3,15; 6,4), case din piatră aleasă (5,11), care le dădeau o siguranţă falsă (6,1.13b) şi le permiteau divane şi sărbători opulente (6,4-8). Comerţul lipsit de orice scrupul şi bunăstarea creată au dus la decăderea religioasă şi, în consecinţă, morală. Spune profetul: "Omul şi tatăl lui merg la aceeaşi femeie ca să profaneze numele meu" (2,7). Pervertirea atinge cote alarmante atunci când profeţii şi nazireii trimişi de Dumnezeu pentru a-i atenţiona sunt convinşi/constrânşi să abdice de la misiunea lor (2,11-12). Apogeul este atins prin abandonarea sanctuarului lui Dumnezeu şi crearea sanctuarului regelui la Betel (7,13), cu tot ceea ce comportă: profeţi şi preoţi supuşi regelui, nu lui Dumnezeu.
Amos denunţă cu dezinvoltură şi curaj, tipice omului de la ţară, iar acest lucru îi aduce expulzarea, fiind acuzat de conspiraţie împotriva regelui, iar ţara nu mai poate suporta cuvintele lui (cf. 7,10). Situaţia pare fără ieşire: nu se întrevede la orizont decât catastrofa. E drept că, în anul 722, Samaria este distrusă de Salmanazar, după trei ani de asediu greu, care a stors poporul de orice speranţă, aşa cum profeţise deja Amos (cf. 5,16; 8,13-14). Foametea produsă de asediu se va extinde şi la foamea spirituală: "Iată, vin zile şi voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine şi nici sete de apă, ci de ascultarea cuvintelor Domnului! Vor rătăci de la mare la mare şi de la nord la est. Vor cutreiera să caute cuvântul Domnului, dar nu-l vor găsi" (8,11-12).
Tocmai pe acest fundal de confuzie şi derută vine profeţia lui Amos: "Chiar dacă ar coborî în locuinţa morţilor, mâna mea îi va lua de acolo" (9,2). Nu e o idee singulară în textul păstorului din Tecoa. Cele trei imnuri "împrăştiate" de-a lungul textului lasă să se înţeleagă tocmai această putere restauratoare a lui Dumnezeu (4,13; 5,8-9; 9,5-6). Amintirea acestui adevăr constituie motivul pentru care Amos insistă: "Căutaţi-l pe Domnul şi veţi trăi" (5,4.6) şi, de aici, "căutaţi binele... şi veţi trăi... poate Dumnezeu se va îndura de restul lui Iosif" (cf. 5,14.15; 7,2-3.6). De fapt, tocmai această îndurare a lui Dumnezeu - dincolo de nedreptăţile oamenilor, pedepsite spre convertire, nu spre distrugerea definitivă - devine şansa restaurării personale şi comunitare. După ce vor fi pedepsiţi "păcătoşii" (cf. 9,8-10), "în ziua aceea, voi face să se ridice cortul căzut al lui David. Voi zidi spărturile sale, ruinele le voi ridica şi îl voi reconstrui ca în zilele de odinioară (9,11). Condiţia: "să fie invocat asupra lor numele Domnului Dumnezeu" (cf. 9,12). Cortul lui David - imagine mesianică - devine purtătoarea şi garanţia lui Emanuel - Dumnezeu cu noi - şi a unei vieţii paşnice şi senine. Căci Dumnezeu va avea grijă să-şi aleagă un popor pentru numele său (cf. Fap 15,14-15).
