de pr. Cristian Chinez
Ultimul conciliu (Vatican II) a făcut o legătură extraordinară între întrupare şi lauda adusă lui Dumnezeu împreună cu rugăciunea pentru mântuirea lumii. Astfel, în Constituţia despre liturgie (Sacrosanctum Concilium), la nr. 83, citim: "Marele Preot al noii şi veşnicei alianţe, Cristos Isus, luând firea omenească, a introdus în acest exil pământesc imnul care se cântă veşnic în lăcaşurile cereşti. El uneşte cu sine întreaga comunitate a oamenilor şi şi-o asociază în a înălţa această divină cântare de laudă".
Este evidenţiat, desigur, "oficiul" sacerdotal al lui Cristos. Or, tocmai întruparea sa îl revelează ca preotul veşnic, nu numai al noii familii a Bisericii, ci şi al întregii comunităţi umane. Lucrarea sa mântuitoare, incluzându-i pe toţi oamenii din toate locurile şi din toate timpurile, decurge în mod inseparabil din faptul că şi-a asumat condiţia noastră comună de oameni.
Reprezentând mântuirea ca a cânta împreună cu Cristos întrupat un veşnic imn ceresc lui Dumnezeu, conciliul asociază întruparea cu mântuirea într-o laudă cosmică adusă lui Dumnezeu, laudă care uneşte împreună pe cei care îndură încă "acest exil pământesc" şi pe cei care se bucură deja de vederea cerească a lui Dumnezeu.
În definitiv, orice speranţă totală pentru omenire sălăşluieşte în întruparea Fiului lui Dumnezeu, fără de care ar exista doar prăpastia dezastrului...
