pagină realizată de pr. Felician Tiba

Într-una din zile, mi-a căzut în mâini revista "Lumina creştinului", o revistă pe care o ştie foarte multă lume, pentru că este revista Diecezei de Iaşi. Deschizând-o, am văzut un articol în care Papa Francisc spune soţilor "să nu cumva să meargă la culcare înainte să fi făcut pace", dacă peste zi "a mai zburat câte o farfurie", adică dacă soţii s-au mai certat între ei.

"Hm, mi-am zis, e uşor pentru papa să spună cum trebuie făcut, dar el nu ştie ce este în casele noastre, că nu este atât de uşor să te faci că nu mai este nimic şi chiar să mergi liniştit la culcare." L-am luat pe soţ deoparte, i-am arătat articolul, l-am citit cu voce tare şi, ca şi mine, a început să râdă şi a spus: "Eh, ce ştie papa cum e să trăieşti cu o femeie 24 de ore din 24!"

"Cum adică, să trăieşti cu o femeie 24 de ore din 24? Ce vrei să spui? Adică tot eu sunt vinovată? Tu nu ai nimic să-ţi reproşezi? Doar noi, femeile, suntem vinovate? Voi, bărbaţii, sunteţi victimele noastre, nu-i aşa? Săracii de voi!" Şi am început o ceartă...

M-a deranjat mai ales aluzia la cum e să trăieşti cu o femeie 24 de ore din 24. Să înţeleg că îi era greu cu mine, dar nu a avut curajul să-mi spună până în acel moment? Noroc cu articolul papei, pentru că aşa mi-am dat şi eu seama pe cine am alături. Şi apoi, această aruncare obsesivă a vinei pe femeie... N-ar fi spus că în cele 24 de ore fac de mâncare, merg la serviciu, am grijă şi de copii, spăl, fac curat în casă, merg cu cei mici la medic, dacă e nevoie, zilele acestea am început să merg cu unul dintre ei şi la dentist. El vine de la serviciu, se aşază pe canapea, că "este obosit"! Şi tot lui îi este greu să stea cu mine 24 de ore din 24!

După circa o oră în care am profitat de ocazie şi ne-am spus tot ce am avut de spus, mai ales eu, că i-am amintit şi unele nereguli de dinainte de căsătorie, el mi-a tăiat-o scurt şi mi-a zis: "Vezi, de ce spun eu că e greu să stai cu o femeie 24 de ore din 24? Sigur că faci foarte multe, ba aş spune, tu duci cu adevărat casa înainte, tu ştii ce şi cum trebuie făcut mai ales în privinţa copiilor, dar dacă ai învăţa să nu-mi mai reproşezi atâta! Şi dacă ai şti să mă apreciezi şi pe mine mai mult, să te bucuri când revin acasă, să te văd mai zâmbitoare, mai optimistă, atunci fii convinsă că şi eu aş fi altfel".

"Da, dar şi tu mă superi, şi tu îmi dai ocazie să fiu tristă. Şi nici nu mă ajuţi când am nevoie, deşi vezi cât sunt de ocupată", am replicat eu.

"Crede-mă, din toate aş face dacă aş vedea că eşti mulţumită. Dar, şi acum o spun deschis, am impresia câteodată că intenţionat mă provoci să te fac să suferi, ca să ai motiv să te plângi, mai ales faţă de acea prietenă a ta, care oricum îmi spune totul."

Când am văzut unde a dus discuţia noastră şi când m-am gândit de unde a pornit totul, mi-am zis că nu e bine să rămânem aşa, mai ales că eram şi în preajma Paştelui. Am recunoscut că, într-adevăr, îl tratam cam dur şi poate că aveam aşteptări prea mari de la el, fără ca şi eu să încerc să schimb măcar ceva. Mă bazam doar pe faptul că sunt femeie şi că oricum va avea nevoie de mine, că fără mine nu se va putea descurca, încercând astfel să-l "supun", dar m-am înşelat. Mare lucru n-am făcut!

Acum, iată-ne în faţa articolului Papei Francisc, hotărâţi să punem în practică dorinţa sa de a nu merge la culcare înainte să facem pace. Ne-am îmbrăţişat, ne-am cerut iertare şi le-am cerut iertare şi copiilor, pentru exemplul rău pe care poate l-am dat până în acel moment. Iar de atunci îl îmbrăţişez mereu când pleacă şi când vine de la muncă. La fel face şi el. Ne costă atât de puţin... (Mihaela)