prelucrare de pr. Felician Tiba
În seara de Paşti, aşa cum cred că ştim cu toţii, există obiceiul de a binecuvânta focul şi de a aprinde lumânarea pascală, de la care se împarte apoi tuturor participanţilor lumina, simbol al lui Cristos înviat.
Noi, ca ministranţi, ne-am pregătit de fiecare dată temeinic pentru această seară, aprinzând focul, pregătind lumânările şi, bineînţeles, însoţindu-l pe părintele pe tot parcursul ritualului binecuvântării focului.
Ceea ce mi-a rămas şi astăzi în minte de la acele momente era atenţionarea pe care o făcea părintele, ca nu cumva să aprindem noi lumânările de la focul binecuvântat, înainte să se aprindă lumânarea pascală. Doar că noi, şi pentru că mai bătea vântul, şi era şi multă lume, nu mai aveam răbdare şi aprindeam lumânările noastre direct de la focul binecuvântat, apoi începeam să dăm la toată lumea din jurul nostru. Doar eram ministranţi! În zadar ne amintea părintele şi înainte de ceremonie şi în timpul ei, noi tot ceea ce voiam făceam.
Într-un an, cu toate atenţionările prealabile, am procedat la fel. Nu doar că ne-am aprins noi lumânările, ci am luat-o de unii singuri prin biserică şi ne-am apucat de aprins lumânările oamenilor. Nu am aşteptat nici măcar să spună părintele "Lumina lui Cristos!" Noi lucram de zor!
La predică, cu mare răbdare şi tact, şi fără să ne certe pentru zelul nostru, părintele a spus: "După cum aţi văzut, ministranţii noştri nici nu au mai avut răbdare, au împărţit lumina lui Cristos înainte să intrăm solemn în biserică. Dacă am avea cu toţii nerăbdarea lor în a vesti învierea lui Cristos..." şi ne-a plăcut!
