• Vasile Cerlincă (Suceava). "Sunt un creştin de confesiune ortodoxă şi, de mic copil, am fost învăţat de părinţi şi bunici să merg la biserică şi să mă rog bunului Dumnezeu. La rândul meu şi eu i-am învăţat pe copiii mei, iar acum pe nepoţi, să aibă credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu. Iubesc Biserica Ortodoxă, dar iubesc şi Biserica Catolică deopotrivă. De câte ori trec prin faţa bisericii catolice din Suceava, care este deschisă zilnic, nu ezit să intru în ea pentru a înălţa o rugăciune Domnului, îi spun tot ce am pe suflet, îl rog să-şi întoarcă faţa către noi şi să ne ajute în aceste vremuri grele. Când ies din ea mă simt atât de uşurat, de liniştit, de parcă sunt în altă lume. Există multă răutate pe pământ, multă viclenie şi ură între oameni, multă minciună şi hoţie. Nu se mai respectă cele zece porunci ale lui Dumnezeu; dacă s-ar respecta, ar fi numai pace şi fericire pe pământ. Ne întrebăm de ce atâtea necazuri şi boli pe pământ, dar nu ne întrebăm de ce este atâta răutate între oameni. Tocmai acum, în aceste timpuri grele, avem nevoie de credinţă, de Dumnezeu. Bisericile ar trebui să fie pline. Fără credinţă suntem un nimeni! (...). Dragă redacţie, nu ştiu dacă eu, creştin ortodox, am dreptul să vă scriu aceste rânduri. Am scris revistei mele de suflet «Lumina creştinului» pentru că vă iubesc şi vă preţuiesc. Deţin foarte multe numere ale acestei reviste, o citesc cu mult drag şi vă felicit!"

Vă mulţumim pentru cele împărtăşite şi ne bucurăm că ne-aţi scris! Cu privire la necredinţa unor oameni, aveţi mare dreptate. Dintotdeauna ei au fost împărţiţi. Şi astăzi, cu toată pandemia, este la fel. Scopul pe care îl dăm vieţii depinde de concepţia pe care o avem despre lume şi viaţă. Pentru mulţi, viaţa nu merită să fie trăită, nu are niciun sens. Alţii spun că trebuie să munceşti pentru a-ţi face un nume, pentru a face bine, pentru a crea ceva care să dăinuiască. O altă parte consideră că viaţa ţi-e dată să te bucuri. Ei se conduc după principiul "să mâncăm, să bem şi să ne distrăm, căci mâine vom muri". Sunt şi alţii care au ales să trăiască în slujirea lui Dumnezeu, pentru că au înţeles că viaţa nu este numai aici. Un creştin, indiferent de confesiune, ştie că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, că el însuşi este iubire şi ne cheamă la iubire. Când cineva îl descoperă pe Dumnezeu, nu mai poate trăi ca înainte, ci se schimbă, iar schimbarea este radicală.

• D. (e-mail) "Colegii mei de serviciu sunt de mai multe confesiuni: ortodocşi, protestanţi, baptişti, creştini de ziua a şaptea etc., iar catolici numai doi. În discuţiile noastre, aşa ca între colegi, se aduce foarte des vorba despre catolici care au statui în biserică, şi celelalte confesiuni nu. Colegii ortodocşi nu prea sunt împotriva statuilor, pentru că mulţi dintre ei vin la noi în biserică şi se roagă în faţa lor, mai ales în faţa statuii Sfântului Anton. Se iscă uneori o discuţie aşa de aprinsă, că aproape ne certăm. Credincioşii protestanţi sau cei din ramura lor, pentru că nu prea mă pricep, spun că dacă ne rugăm în faţa statuilor, chiar şi în faţa crucifixului, încălcăm porunca I a lui Dumnezeu, fiindcă este chip cioplit. De multe ori am încercat să-i lămuresc, aşa cum m-am priceput, dar vin cu Biblia şi mi-o deschid în faţă. Vă rog să-mi scrieţi câteva citate din Biblie cu trimitere la text ca să am argumente mai puternice. Vă mulţumesc!

La astfel de întrebări s-a mai răspuns în revista "Lumina creştinului". Redăm pentru dv. Rândurile de mai jos: Noi nu ne închinăm la statui şi la icoane. Trăim într-o lume a imaginilor şi a simbolurilor. Rolul icoanelor şi al statuilor este de a ne ajuta să ne gândim la ceea ce acestea reprezintă. Putem să ne concentrăm mai bine, mai uşor şi mai liber. Existenţa lor rezidă din faptul că Isus s-a întrupat, a intrat în istoria oamenilor. Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit sau a îngăduit unele imagini care să trimită în mod simbolic la mântuirea săvârşită de Cristos: şarpele de aramă (Num 21,4-9), chivotul legământului şi heruvimii (Ex 25,10-22). Imaginile au apoi un scop didactic şi instructiv; să ne gândim la bisericile pictate - "Biblia celor neştiutori de carte". O imagine vorbeşte, ne duce cu mintea undeva. Dumnezeu însuşi ne-a creat cu imaginaţie şi ea se exprimă şi se sfinţeşte prin această comunicare cu Creatorul. Porunca I ne spune să nu ne facem chip cioplit ca să ne închinăm lui. Un asemenea chip cioplit a făcut Aron prin viţelul de aur. Poporul a venit şi a spus "Iată Dumnezeul care ne-a scos din Egipt" (Ex 32,8). Observaţi, e diferenţă mare. Reţinem ceea ce Biserica a învăţat întotdeauna: cultul imaginilor sacre este fundamentat pe misterul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu şi nu este împotriva poruncii I. Actele de cult nu sunt îndreptate către imagini în ele însele, întrucât servesc la reprezentarea Dumnezeului întrupat.