"Dumnezeu vede inima (cf. 1Sam 16,7) şi în Sfântul Iosif a recunoscut o inimă de tată, capabilă să dea şi să genereze viaţă în cotidianitate. La asta tind vocaţiile: de a genera şi de a regenera vieţi în fiecare zi. Domnul doreşte să plăsmuiască inimi de taţi, inimi de mame: inimi deschise, capabile de mari elanuri, generoase în dăruire, compătimitori în mângâierea angoaselor şi tari pentru a întări speranţele. De acestea au nevoie preoţia şi viaţa consacrată, astăzi în mod deosebit, în timpuri marcate de fragilităţi şi suferinţe datorate şi pandemiei, care a dat naştere la incertitudini şi frici cu privire la viitorul şi însuşi sensul vieţii. Sfântul Iosif ne vine în întâmpinare cu blândeţea sa, de sfânt de la uşa vecină; în acelaşi timp mărturia sa puternică poate să ne orienteze pe drum. [...]
Aşadar, îmi place să mă gândesc la Sfântul Iosif, păzitor al lui Isus şi al Bisericii, ca păzitor al vocaţiilor. De fapt, din disponibilitatea sa de a sluji derivă grija sa în a păzi. «Sculându-se, Iosif a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt» (Mt 2,14), spune evanghelia, semnalându-i promptitudinea şi dedicarea pentru familie. N-a pierdut timp pentru a-şi bate capul despre ceea ce nu mergea, pentru a nu lipsi celui care i-a fost încredinţat. Această îngrijire atentă şi grijulie este semnul unei vocaţii reuşite. Este mărturia unei vieţi atinse de iubirea lui Dumnezeu. Ce exemplu frumos de viaţă creştină oferim atunci când nu urmărim cu încăpăţânare ambiţiile noastre şi nu ne lăsăm paralizaţi de nostalgiile noastre, ci ne îngrijim de ceea ce Domnul, prin Biserică, ne încredinţează! Atunci Dumnezeu revarsă Duhul său, creativitatea sa, asupra noastră; şi realizează minunăţii, ca în Iosif."
(Papa Francisc, Mesajul pentru a 58-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, 25 aprilie)
