Vizitele la prieteni au fost dintotdeauna o obişnuinţă pentru vârsta copilăriei. Că eram colegi de şcoală, că eram vecini sau simpli prieteni, mai ales duminica după-amiază era momentul vizitelor. Câteva floricele sau pur şi simplu ceva dulce, toate erau spre deliciul nostru. Nu conta că mâncam pe jos, că nu aveam fiecare farfuria lui sau şerveţele să ne ştergem mâinile; ceea ce conta era faptul că puteam împărţi o după-amiază cu prietenii şi cu părinţii lor.
Într-o duminică mă aflam la unul dintre colegii de clasă. După ce am savurat cu plăcere un lighean de floricele, am trecut la jocurile binecunoscute: piticot, remi şi cărţi. Uneori ne făceam şi temele împreună.
La un moment dat, mama prietenului meu s-a retras într-o cameră alăturată şi ne-a dat de înţeles că trebuie să vorbim mai în şoaptă. Credeam că se va odihni, mai ales că era şi duminică, dar şi-a luat o carte de rugăciune de pe masă şi a început să se roage.
O vedeam rugându-se în picioare, apoi îngenunchea pentru câteva clipe, după care se ridica din nou. Se ruga Calea sfintei cruci.
Văzând aceasta, l-am întrebat pe prietenul meu ce face mama lui acolo şi, spunându-mi că se roagă, i-am cerut să ne rugăm împreună, ceea ce a fost pe placul mamei.
Aşa ne-am rugat Calea sfintei cruci, în acea după-amiază. Şi ca să o facem cât mai asemănătoare cu cea din biserică, am deschis toate uşile casei şi am improvizat deplasarea de la o staţiune la alta mergând din cameră în cameră.
A meritat! Aşa am îmbinat buna dispoziţie cu rugăciunea, iar la sfârşit ne-am făcut şi temele împreună. O după-amiază de neuitat! (Loredana)
