Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Contesa zise:

- Aşa cum s-a simţit Enric atunci când a ieşit din adăpostul subteran pentru prima dată pe frumosul pământ al lui Dumnezeu, tot astfel ni se va întâmpla şi nouă când, părăsind aceste regiuni pământeşti, vom pătrunde în împărăţia cerurilor. Căci aşa gândesc: precum jucăriile lui Enric - acele floricele, miei şi arbori de care se bucura atâta în vizuină - nu erau decât nişte chipuri cât se poate de imperfecte ale făpturilor lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să fie frumuseţile şi bucuriile acestui pământ în comparaţie cu cele ale cerului. Doar bucuria pe care o trăim pe pământ atunci când, după o despărţire îndelungată, revedem pe mult iubiţii noştri ne poate face să ne închipuim cât de mare va fi bucuria noastră când vom revedea acolo, în cer, pe răposaţii noştri prieteni. Căci în această clipă a revederii mă simt ca şi cum aş fi în cer!

Venerabilul sihastru zise:

- Găsesc sentimentele domnului conte şi ale evlavioasei contese cât se poate de frumoase şi înălţătoare. Dar adevărata învăţătură care aduce înaintea ochilor cazul lui Enric rămâne aceasta: înţelepciunea, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu strălucesc din cer şi de pe pământ atât de clar şi desluşit, încât chiar şi un copil este în stare să observe urmele lor şi să afle, aşadar, în făpturi pe Creatorul lor.

15. Binele răsplătit şi răul pedepsit

După vreo câteva zile sosiră oştenii contelui aducând întreaga bandă de tâlhari, care fusese găsită în vizuină. Tâlharii erau câte doi legaţi în lanţuri grele. Un car de lăzi, în care se aflau diferite lucruri scumpe, venea în urma lor, iar deasupra lăzilor şedea bătrâna ţigancă. Tâlharii nici nu mai căutaseră băiatul dispărut, căci, găsind uşa cea de fier încuiată bine şi necunoscând crăpătura din stâncă pe unde ieşise băiatul, iar gangul fiind foarte dărăpănat şi primejdios, unde nu cutezau să intre, crezuseră astfel că Enric a căzut într-una dintre înfiorătoarele prăpăstii ale vechii mine şi că a fost îngropat în dărâmăturile vreunui gang surpat.

Tâlharii au fost deci tare miraţi când la intrarea lor în Eichenfels zăriră pe tânărul conte stând lângă tatăl său sub poarta castelului şi nu-şi puteau explica în ce mod ieşise prin poarta cea de fier.

- Noi credeam, mormăi căpitanul plin de supărare, că nu există om care să ne întreacă în viclenie şi acum văd că un copil a fost în stare să ne învingă şi să ne pună în lanţuri. Acest lucru este foarte dureros. Dar acuma trebuie să recunosc ceea ce nu voiam să cred vreodată: vremea descoperă toate, şi pe hoţ din peşteră scoate.

Muzicantul cu ţambalul, care se afla şi el printre aceştia, zicea în sine:

- Noi am răpit acest copil ca odată să ne fie de ajutor! Dar acum tocmai acest copil este spre pierzarea noastră. Oamenii par a avea dreptate când zic: "Cel ce face rele, la urma urmei trebuie să observe că s-a înşelat amarnic.

Vilhelm, care era faţă de Enric mereu prietenos şi amabil şi care nu era rău din fire, zise:

- Acestea le-a lăsat Dumnezeu astfel, că anume micuţul a scăpat, şi eu mă bucur foarte mult că el trăieşte, cu toate că aceasta îmi va aduce moartea... Dumnezeu îşi arată şi aici puterea sa scăpând pe cel nevinovat şi pedepsind pe cei vinovaţi. Acuma se împlinesc pentru noi cele ce mi le spusese odată tatăl meu şi mi le repetase mama: "Dacă s-ar ascunde cel rău chiar şi în mijlocul pământului, judecata lui Dumnezeu ar şti să-l găsească şi acolo şi l-ar chema la pedeapsa bine-meritată"...

Când zări Enric pe sărmanul Vilhelm în lanţuri printre tâlhari, fu tare mişcat şi rugă fără încetare pe tatăl său să se îndure de acel om care-i făcuse atâta bine. Contele răspunse că pentru moment nu poate făgădui nimic; dar va căuta să-l trateze cât se poate de blând. Deoarece la interogatoriul luat se constată că tânărul nu vărsase niciodată sânge, ci că fusese mai mult un servitor al tâlharilor şi nu tâlhar, nu fu închis pe viaţă, ci primi o pedeapsă mai uşoară. Contele mai uşură însă această pedeapsă şi fu trimis într-o casă de corecţie până ce avea să dea semne că s-a îndreptat pe deplin, ca apoi să fie trimis acasă.

- Iată, îi zise contele adresându-i-se pe când îl duceau pe tânăr, precum nicio faptă rea nu rămâne fără pedeapsă, tot astfel nicio faptă bună nu rămâne fără răsplată. Uşurarea pedepsei tale se datorează faptului că ai fost amabil cu fiul meu. Da, ceea ce ai făcut pentru fiul meu, voi răsplăti faţă de sărmana ta mamă. Poartă-te bine şi caută astfel să te învredniceşti ca să te trimit în scurt timp la ea.

Ceilalţi tâlhari îşi primiră pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru toate crimele lor. Ţiganca fu condamnată şi ea la închisoare pentru totdeauna. Lucrurile furate au fost date înapoi vechilor proprietari pe cât se puteau găsi; restul fu întrebuinţat pentru fondarea unui orfelinat. Pentru aceasta, contele dărui o mare sumă de bani, iar contesa, toate bijuteriile sale.

Margareta rămase acum în serviciul contesei ca mai înainte şi, după zile pline de suferinţe, avu din nou zile pline de bucurie. Pe tânărul ajutor de grădinar Georgică au trebuit de mult să-l dea afară din serviciu pentru neglijenţa şi greşeala sa; pe lângă acestea, el se apucase şi de băutură şi de alte năzdrăvănii, aşa că murise încă în floarea vârstei. Tânărul din munţi se întoarse iară la părinţii săi, după ce primi cadouri frumoase din partea contelui.

Pe bătrânul Menrad ar fi dorit contele să-l ţină pentru totdeauna în castel. El rămase pentru un timp aici, dar nu putu fi convins ca să-şi lase sihăstria pentru locuinţa din castel.

- Restul zilelor mele vreau să le închin lui Dumnezeu, zise el, şi aceasta cred că o pot face numai în sihăstrie. Am trăit destul în lume şi ştiu cum este ea. Lucrul cel mai bun pe care îl putem face în lumea aceasta este să ne pregătim pentru lumea cealaltă.

Venerabilul bătrân binecuvântă la despărţire - care fusese foarte tristă - pe conte, contesă şi pe micul Enric, care nici nu voia să se despartă de dânsul. Familia contelui îl întovărăşi până sub poarta castelului, unde aştepta trăsura. El se sui într-însa, privi încă odată cu bunătate spre dânşii şi, pe când trăsura se puse în mişcare, mai rosti următoarele cuvinte:

- Rămâneţi cu bine şi pacea Domnului să fie cu voi. Ne vom revedea în cer! (Sfârşit)