Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Contele - aşa istorisiră oştenii lui -, după ce fusese grav rănit, iar apoi pe deplin restabilit, nu dorea să părăsească armata, ci voia să se lupte mai departe până la încheierea păcii. Pacea se încheiase acum şi contele era în drum spre casă, împreună cu oamenii care nu rămăseseră îngropaţi în şanţurile turceşti.

Vestea că s-a făcut pace aduse tuturor bucurie. Toţi din casă îşi dădură cea mai mare străduinţă ca să-i servească pe bravii ostaşi. Aceştia deveniră şi ei foarte prietenoşi şi veseli şi se scuzară pentru purtarea lor cam sălbatică de la început, ca urmare a vremii urâte de afară. Într-o furtună îngrozitoare şi într-o ploaie torenţială ca aceasta trebuie să i se ierte chiar şi ostaşului când, pe la miezul nopţii, n-are răbdare să stea înaintea uşii. Apoi mai istorisiră că se rătăciseră prin pădurea întunecoasă şi că sigur n-ar fi găsit casa dacă nu ar fi zărit lumina aprinsă, care le servi ca stea călăuzitoare şi-i aduse pe cărarea cea bună.

Această neînsemnată împrejurare că lumânarea aprinsă, la lumina căreia Menrad îşi făcea rugăciunile, adusese pe conte aici era ceva foarte mişcător pentru evlaviosul sihastru, care era deprins să zărească peste tot urmele providenţei divine, iar el mulţumi, aşadar, din inimă bunului Dumnezeu pentru dânsa.

13. Bucuria unui tată nobil

Între timp sosi şi contele - un bărbat înalt şi voinic, cu trăsături foarte distinse şi atrăgătoare şi cu o purtare extrem de blândă. Luă îndată pe bătrânul Menrad în odaia sa, îl rugă să se aşeze, trimise să i se aducă din vinul său propriu, turnă un pahar, iar primul pahar îl bău după ce ciocnise în sănătatea lui.

- Bine v-am găsit, venerabile sihastru! zise contele. După un drum atât de lung şi pe o vreme atât de furtunoasă, să găseşti o odaie încălzită este ceva foarte plăcut. Însă şi mai plăcută îmi este prezenţa voastră şi mă bucur din toată inima. Dar trebuie să-mi deschid întreaga inimă. Toţi oamenii mei sunt, precum vedeţi, foarte voioşi şi bine dispuşi pentru că, după multe lupte crunte, suntem în drum spre casă. Totuşi, eu, conducătorul lor - cum se întâmplă aşa de des în lumea aceasta - sunt poate singurul pe acest pământ care sunt trist. Mi-e teamă că acasă lucrurile nu stau aşa cum ar fi trebuit să fie! Soţia mea este sănătoasă, dar de soarta micului meu fiu sunt tare îngrijorat. Soţia mea de mult timp nu-mi mai scrie nimic despre dânsul, iar în ultima scrisoare îmi spunea că în lumea aceasta poate nici nu-l voi mai vedea. Dv. cunoaşteţi mulţi cavaleri, Menrad, căci pe timpuri aţi fost un oştean viteaz. Acum sunteţi tocmai în călătorie şi poate aţi trecut prin multe părţi. Nu ştiţi cum stau lucrurile în Eichenfels? Dacă nu-mi puteţi da veşti bune, daţi-mi cel puţin mângâiere...

Sihastrul răspunse cu faţa cea mai voioasă de pe suprafaţa pământului:

- Eu pot să vă aduc veştile cele mai bune! Fiul dv. este sănătos şi cel mai plăcut copil pe care l-am văzut în viaţa mea.

- Îl cunoaşteţi? strigă contele plin de însufleţire.

- Ah! încă foarte bine, îi răspunse Menrad. Dar pe când eraţi pe câmpul de luptă s-au întâmplat diferite lucruri cu fiul dv....

Sihastrul istorisi acum pe larg toate câte le ştia despre micul băiat. Pentru a întări cele povestite, Menrad îi arătă frumosul portret al contesei.

- Da, aceasta este ea, zise contele, portretul este foarte bine realizat. Dar cine ştie dacă şi azi figura ei este tot atât de gingaşă? Ah, sărmana soţie! A avut atâta de suferit... Dar arată-mi copilul! Unde se află?

- Aici, în casă! spuse Menrad.

- Aici, în casă?! strigă contele şi sări de pe scaun, care se răsturnă pe podea. Ah! de ce nu mi-aţi spus aceasta imediat? Imediat duceţi-mă la dânsul!

Menrad luă lumânarea de pe masă şi contele îl urmă în camera unde copilul dormea. Băiatul dormea atât de liniştit ca şi nevinovăţia întrupată şi era tot atât de frumos ca un îngeraş. Contele nu se putea sătura privindu-l la lumina strălucitoare.

- Aici se potriveşte zicătoarea - zise Menrad - "Dumnezeu trimite copiilor săi fericirea în timpul somnului".

Pe conte însă îl podidiră lacrimile.

- Dumnezeul meu, zise el, când am plecat în război el era un copil abia născut şi acuma a devenit un băiat de toată frumuseţea. Ah! buna şi scumpa mea soţie! Abia acuma pricep scrisorile tale şi-ţi mulţumesc pentru cruţarea atât de gingaşă prin care tu m-ai ferit de o nemăsurată durere. Enric, scumpul meu Enric! strigă el deodată şi-l luă pe băiat de mână, sărutându-l blând. Trezeşte-te, iată, tatăl tău este aici!

Micul Enric îşi frecă ochii, se uită spre tatăl său şi nu-şi putu veni îndată în fire.

- Tu eşti? zise el plin de bucurie şi cu un zâmbet prietenos. Ah! bine ai venit, preascumpul meu tată! E şi mama cu tine?

Contele îl luă pe băiat în braţe şi plânse cu lacrimi dulci.

- Providenţa te-a scăpat într-un mod minunat, scumpul meu copil, zise el. Nu găsesc cuvinte pentru a-i mulţumi pentru că mi te-a dat înapoi.

- Nici eu, răspunse Enric. Ah! bunul Dumnezeu... Câte bucurii nu ne trimite el!

Contele nu mai putea de fericire când băiatul se trezi pe deplin şi deveni vioi, iar când începu să dea răspunsuri atât de înţelepte şi să pună întrebări pline de spirit, era încântat.

- Ah! Menrad, câtă recunoştinţă vă datorez! Întreaga mea avere n-ar ajunge pentru a vă răsplăti pentru învăţătura dată băiatului meu.

Margareta intră între timp şi ea în cameră şi stătea retrasă într-un colţ. Contele o salută cu prietenie, îi întinse mâna şi o îmbărbătă.

- Dar tâlharii - zise el cu indignare - vor trebui să ispăşească fărădelegile săvârşite!

(va urma)