Nu e nicio surpriză dacă spun că scade numărul copiilor. O vedem cu toţii, fie la şcoală, fie la biserică, fie pe stradă. Spunea un preot în glumă: "În trei ani am pierdut jumătate din credincioşii activi din Biserică şi problema e că nu-i mai înlocuieşte nimeni!"
În acest context, acei copii, puţini cum sunt ei, tind să subestimeze rolul părinţilor. Nu mai găseşti ca altădată acea autoritate pe care o aveau părinţii în faţa copiilor. Acum auzi: "Lasă-l! Dacă aşa vrea el...", "Puiu' lu' mama, pui...", "Cum să-l duci la biserică, lasă-l să decidă el!", "Uite, ţi-a pus mama margarină pe pâine!" etc.
Nu puţini sunt părinţii care preiau atribuţiile copiilor, ca nu cumva să-i solicite prea mult pe aceştia din urmă. Sub pretextul că şi aşa au prea mult de învăţat pentru şcoală, că trebuie să meargă la cursul de engleză, de înot, de tenis, de karate etc., mulţi părinţi şi-au luat foarte în serios postura de... "copil". Când cineva îl întreabă pe copil câţi ani are, fără nicio ezitare mama îl întreabă la rândul ei: "Eh, câţi ani împlinim?, ca şi cum i-ar împlini împreună!
Cu toate acestea, contrar curentului şi, de multe ori - trebuie să o recunosc -, contrar lacrimilor copiilor noştri, soţul meu şi cu mine ne-am hotărât să păstrăm "tradiţia". Ceea ce trebuie să decidă părinţii, decid părinţii, şi ceea ce trebuie făcut din partea copiilor, trebuie să o facă fără ezitare.
Noi, ca părinţi, nu trebuie să ne substituim lor. Şi ei pot să-şi adune jucăriile, să-şi aranjeze dimineaţa patul, să-şi pună margarină şi dulceaţă pe pâine. Ba mai mult, cred că e obligatoriu să facă toate acestea şi multe altele, ca pregătire pentru viaţă.
Un copil în locul căruia au făcut părinţii totul nu va avea curajul să înfrunte viaţa, care - între noi fie vorba - nu e de fiecare dată prietenoasă... Sunt atâtea provocări, atâtea decizii de luat! Dacă nu vom şti ca părinţi să le facem loc şi copiilor, chiar dacă uneori mai greşesc, ne vom face complici la eşecul lor.
Spre exemplu, privesc la atâţia tineri care nu au curajul să încheie sacramentul Căsătoriei. Pentru noi, cei care avem o experienţă în urmă, e simplu să le spunem că nu e bine ce fac. Dar cu asta nu am rezolvat problema. Ei vor face în continuare ce şi cum cred, ba ne vor şi cataloga ca fiind "învechiţi". Problema e mult mai profundă şi stă în însăşi decizia părinţilor lor de a-i substitui în multele obligaţii pe care le aveau, aşa cum am spus, de la banala aranjare a jucăriilor, apoi a patului, apoi în pregătirea temelor de la şcoală, până la a termina cu: "Mai aşteaptă, mai întâi stai cu el/ea o perioadă, să vezi cum merge, apoi vei decide..."
Nu mă deranjează că îmi sunt arătaţi copiii cu degetul la şcoală ca fiind "cei care merg la biserică cu maică-sa", nici că acasă au program de joacă şi de studiu şi că, de multe ori, la sfârşit de săptămână, trebuie să iasă cu tata şi cu mama să viziteze anumite muzee sau alte centre culturale. Ceea ce ne interesează pe noi, ca părinţi, este să cultivăm în ei simţul responsabilităţii, curajul de a lua decizii mature, precum şi curajul de a-şi asuma inclusiv greşelile. Sunt şi ei oameni!
Nu sunt de acord cu ideea că şi aşa sunt puţini copii şi că nu trebuie îngrădiţi în creşterea lor. Libertate nu înseamnă că pot să facă tot ce vor, ci doar ceea ce trebuie, spre maturizarea lor. A le permite orice, în numele unei educaţii care de multe ori nu duce nicăieri, decât la eşec, înseamnă a nu lua în serios vocaţia pe care Dumnezeu ne-a dat-o, şi anume de a fi părinţi. Şi ei pot să contribuie la binele casei, doar că în felul lor! (Emanuela).
