O seară de august, un moment pe care nu l-am uitat şi nu-l voi uita niciodată...
Eram la ţară, la bunici, unde ne petreceam de obicei vacanţele alături de fraţii, dar şi de prietenii mei. În acea seară, plini de praf şi de transpiraţie după un meci de fotbal memorabil, după mai multe insistenţe de-ale bunicii de a ne aduna în curte, iată-ne în sfârşit în bucătărie, în faţa cartofilor prăjiţi şi a laptelui fiert, toate deja reci. Fără a mai ţine cont că nu ne spălasem şi fără a ne ruga, efectiv ne-am apucat de mâncat. Eram şi obosiţi după partida de fotbal!
Primul lucru de care ne-a întrebat bunica atunci când a intrat în bucătărie a fost dacă ne-am rugat. Evident i-am spus că da, doar nu ne văzuse! În realitate însă ne văzuse, deoarece urmărea prin geamul uşii o oală în care tocmai încălzea apă ca să ne spălăm.
Ne-a privit pe fiecare în parte, ne-a spus să ne oprim din mâncat şi ne-a adus câte un cartof, spunându-ne să facem câte zece cartofi din fiecare. Am început să râdem şi am asigurat-o că e imposibil să reuşim.
- Dar, dacă punem aceşti cartofi în pământ, o să iasă câte zece?, ne-a întrebat ea.
- Poate şi mai mulţi!, i-am răspuns.
- Ei, vedeţi, noi punem cartofii în pământ, dar Dumnezeu îi face să crească. Dacă îi avem în farfurie, prăjiţi, înseamnă că cineva i-a pus în pământ, i-a îngrijit, iar Dumnezeu a făcut partea lui. Dacă veţi putea să faceţi voi zece cartofi din unul singur, atunci să nu vă rugaţi, dar dacă deocamdată o poate face doar Dumnezeu, vă rog să vă rugaţi şi să-i mulţumiţi pentru că îi aveţi în farfurie... (Claudiu)
