Cine a ascultat mereu de părinţi?! Şi chiar dacă le-am dat impresia că i-am ascultat, până la urmă tot ce am vrut noi am făcut!
Ei au încercat, ne-au explicat, ne-au spus ce e bine şi ce nu e bine, ne-au mai dojenit, ne-au ameninţat, dar noi am continuat s-o ţinem pe a noastră.
Între timp, am crescut, am intrat în lumea celor mari, am întâlnit oameni, situaţii, ne-am lovit de greutăţi, ne-am amintit de cele spuse de ei, iar ei se uită la noi fie cu mândrie, fie cu ruşine, în funcţie de cât a înţeles fiecare să-şi asume din ceea ce, în sinteză, înseamnă educaţie.
Când am crescut am înţeles că educaţia nu era pentru atunci când eram mic, ci pentru acum, pentru ziua în care aveam să-l întâlnesc pe primul om, altul decât mama sau tata, fraţii sau surorile, poate pe învăţătorul meu, pe preot, pe colegul de bancă sau, mai târziu, pe viitoarea soţie, pe viitorul soţ. Educaţia este pentru când problemele vieţii te năpădesc, când răbdarea tinde să iasă din matcă asemenea unui râu învolburat, când trebuie să spui "bună ziua!", "te rog frumos!", "scuză-mă!", "mulţumesc!".
Educaţia este acel ansamblu de ceva ce te face plăcut faţă de ceilalţi, acceptat şi, la nevoie, iertat. Ea nu are secrete, nu este pentru un cerc restrâns de persoane, nu este nici prea greu de învăţat, ci simplu de tot îţi spune că trebuie să fii "om", un om între oameni.
Când am spus pentru prima dată "bună ziua!", iar interlocutorul meu, un bătrân de vreo optzeci de ani, mi-a răspuns, am început să-i cred pe părinţi când îmi spuneau că aceasta ne apropie de oameni. Când am spus pentru prima dată "mulţumesc!", eram atât de bucuros pentru poala de cireşe pe care mi-o oferise o mătuşă, că şi astăzi îmi amintesc cum am fugit cu ele către casă fără să realizez că pe drum le-am pierdut aproape pe toate. Iar când am spus "scuze!", nu pot să uit zâmbetul bătrânii peste care dădusem din greşeală şi care mi-a dat o bucată de halva. Ce frumos e să asculţi de părinţi, mai ales că ei te învaţă mereu la bine! (Eduard)
