Când doi tineri se căsătoresc nu pot să întrevadă chiar de la început valenţa pe care o poate avea actul în sine pe care îl fac. Tineri fiind şi având exemplul generaţiei de dinainte sau al prietenilor, mulţi consideră că a te căsători e un lucru normal, tocmai pentru că "aşa au făcut şi bunicul, şi tata, şi aşa trebuie să fac şi eu".

Mai intervine şi atracţia fizică reciprocă, elanul tineresc, poate şi dorinţa de "aventură", astfel încât cei doi, după toate "procedurile", se trezesc deodată căsătoriţi. Iată-i soţ şi soţie - un statut pe care nu l-au mai experimentat niciodată, o responsabilitate de data aceasta nu doar pentru persoana proprie, ci şi pentru a celui alături de care mănânci, dormi, respiri, trăieşti.

În zadar ni s-a spus la cursul pentru logodnici că viaţa de familie e o vocaţie, e darul pe care Dumnezeu îl face unui tânăr şi unei tinere, cu tot ceea ce presupune aceasta; gândul nostru, mai ales în acele momente, era la nuntă, la ce mai era de pregătit pentru acel eveniment, la invitaţii care vor veni, ca şi la cei care vor refuza să vină, la datoriile pe care le-am făcut pentru acest eveniment unic din viaţa noastră şi la efortul pe care trebuia să-l facem să ne luăm o casă sau cele necesare pentru traiul de zi cu zi. Ce pregătire, ce atenţie, ce conştientizare a ceea ce avea să vie?!

Pot să spun - şi cred că sunt în asentimentul multor persoane căsătorite - că la cununie nu poţi anticipa decât foarte puţin din ceea ce înseamnă cu adevărat viaţa de familie. Sunt atâtea neprevăzute!

Ceva ce este foarte greu de prevăzut este boala, indiferent sub ce formă se manifestă ea. Ca mulţi alţii în timpul iernii, şi eu am avut parte de o răceală aproape la limita gripei. Nu ştiu care a fost contextul în care am luat-o. Ceea ce ştiu e că într-o noapte, după ce seara nu avusesem niciun simptom, m-am trezit deodată cu temperatură. Îmi ardea faţa şi mă dureau toate oasele. Eram transpirat şi abia mă mai mişcam. M-am speriat, am trezit-o pe soţie şi am rugat-o să-mi dea o pastilă pentru răceală. Nu voiam să cred că tocmai eu luasem o aşa răceală, cu asemenea complicaţii! Aveam şi eu mândria mea!

Soţia s-a trezit cu mult calm, m-a asigurat că totul va fi bine, mi-a adus nu doar pastila, ci mi-a făcut şi un ceai, stându-mi alături aşa cum odinioară stătea mama mea atunci când se întâmpla să am febră. Mi-a făcut frecţie, m-a împachetat efectiv în oţet, mi-a asigurat un ambient plăcut, astfel încât a doua zi către seară am început să mă simt mai bine. După un duş şi încă o frecţie cu oţet, m-a lăsat temperatura. Au încetat durerile şi starea de disconfort a început să dispară.

După ce s-a asigurat că totul e bine, mi-a amintit de un gest de-al meu de încăpăţânare. Mersesem cu toate geamurile de la maşină coborâte...

În realitate nu era iarna cea care m-a îmbolnăvit, ci dorinţa mea de a arăta că soţul nu trebuie să fie "condus" de soţie, că nu trebuie să ridic geamurile de la maşină doar aşa, "că îmi spune mie soţia". Trebuia să-i dau o lecţie să ştie cine conduce cu adevărat familia, dar mi-a dat ea o lecţie de iubire, îngrijindu-mă cu atâta delicateţe şi atenţie.

Evident că viaţa de familie are rolul ei, dar am înţeles că este şi pentru astfel de momente, sau mai ales pentru astfel de momente, ca să învăţăm să fim umili, să-l respectăm pe celălalt, conştientizând că până la urmă Dumnezeu ne-a încredinţat unul celuilalt tocmai pentru a avea grijă unul de altul, pentru a ne respecta, pentru a ne face câte un ceai, pentru a ne iubi..., pentru a "învia"! (Luca)