Sunt preţioase acum amintirile din copilărie, când aveam posibilitatea de a trăi de două ori bucuria învierii Domnului. Mărturisesc faptul că în familia mea bunicii materni sunt catolici, iar cei paterni, ortodocşi. Exista un respect aparte, înţelegere cordială, acceptare necondiţionată atunci când îmi vorbeau despre păstrarea credinţei. Am remarcat că nu se impunea nimic. Mai târziu am înţeles de ce cu bunicii paterni sărbătoream Paştele pentru a doua oară (la o dată diferită). Vizitându-i cu părinţii, pentru mine a fost însă mereu important nu atât ce cadouri aducea această sărbătoare, cât mai ales să-i văd sănătoşi, să-i îmbrăţişez, să gust din bucatele sfinţite şi să stau de vorbă cu ei. Îmi amintesc cu emoţie de Liturghia din noaptea de Paşti a anului 2014. Eram ministrant. Mă spovedisem şi aveam inima nerăbdătoare să-l primesc pe Isus înviat. Biserica împodobită de sărbătoare era plină. Privirile tuturor erau luminate. Clopotele băteau cu putere. Anunţau intonarea solemnă a cântecului "Cristos a-nviat!" La sfârşitul Liturghiei toţi eram fericiţi. Cu lumânările aprinse, am pornit spre casă.
La şcoală, colegii m-au considerat mereu un norocos: "Sărbătoreşti Paştele de două ori! Ai vacanţă mai multă!", îmi spuneau. Le mulţumesc pentru prietenie şi pentru înţelegerea credinţei mele. Dar în cazul tău cum e?
