Cine nu a dus ca ministrant măcar o dată crucea prin biserică atunci când s-a celebrat devoţiunea Căii sfintei cruci? Eu nici nu mai ştiu de câte ori am dus-o, deşi era destul de grea.
Înainte însă de a fi ministrant mă uitam mereu la acele câteva obiecte care erau prinse de ea şi mă tot întrebam de ce nu e Isus, aşa cum era pe alte cruci, de ce aceea era una cu totul şi cu totul specială. Şi pentru că eram o fire curioasă, imediat după ce am ajuns acasă am şi întrebat-o pe mama. Iar ea, pentru a nu mă răni în sensibilitatea mea, în cuvinte foarte simple, dar profunde, mi-a explicat cu de-amănuntul tot ce ştia.
Cu biciul, spunea ea, l-au bătut pe Isus, cu suliţa i-au străpuns inima, cele trei cuie i le-au bătut în mâini şi în picioare, cu buretele i-au dat să bea oţet, cu ciocanul şi cleştele de cuie i-au bătut cuiele, iar cu scara l-au tras către înălţimea crucii.
Între timp, trebuie s-o recunosc, m-am înfuriat pe toţi cei care au făcut aceasta fără să le fie milă. Iar această furie creştea în mine cu fiecare element pe care mi-l explica mama.
"Cum de au putut? m-am întrebat în gândul meu. Cum să omori un om care nu a făcut nimic rău?" Şi, pe când mă pregăteam să fac mamei această observaţie, parcă anticipând ceea ce voiam să spun, a continuat: "Uite aşa îl răstignim şi noi ori de câte ori facem un păcat. Şi tu, atunci când nu mă asculţi, când vorbeşti urât, când spui câte o minciună, faci ceea ce au făcut acei oameni răi. Când facem toate acestea şi, noi îi batem câte un cui în mâinile şi în picioarele lui".
M-au mişcat atât de mult aceste cuvinte ale mamei încât m-am hotărât să cer să fiu ministrant, să port şi eu acea cruce. Măcar să-i mai uşurez povara lui Isus... (Felix).
