Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

1. A supraveghea pe copii este o operă îngerească

Pe la începutul secolului al XIX-lea trăiau într-un castel cam vechi, dar splendid, situat lângă o pădure mare, contele Frideric şi contesa Adelaida de Eichenfels. Un băieţel gingaş, de o frumuseţe rară, pe care ei îl iubeau nespus de mult, cu numele de Enric, era singurul lor copil. Dar, încă înainte de a fi putut rosti copilaşul numele de "tată", contele trebui să meargă la război. Nobila şi evlavioasa contesă rămase în castel, şi singura mângâiere, în absenţa soţului, singura bucurie în această singurătate era preascumpul ei băieţel, Enric. Ea se hotărî să-şi jertfească toată viaţa pentru buna lui creştere, şi întreaga ei fiinţă era cuprinsă de dorul după acele clipe când ar putea să alerge cu gingaşul băieţel înaintea soţului ei, pentru a i-l pune în braţe.

Într-o seară, contesa şedea în odaie ţinând copilul în braţe. Margareta, bona, stătea lângă dânsa şi întindea copilului, glumind cu dânsul, nişte flori abia culese. Copilul îşi întindea zâmbind mânuţele căutând să le prindă, iar mama zâmbea din toată inima şi se desfată de bucuria fiului ei.

Deodată intră în cameră unul dintre servitorii care plecaseră cu contele pe câmpul de luptă, aducând vestea că stăpânul ar fi grav rănit şi că ar dori înainte de moarte - care putea surveni în scurtă vreme - să-şi mai vadă o dată soţia. Contesa îngălbeni şi abia mai putea ţine copilul în mâini, care îi tremurau. Omul, văzând spaima contesei, căută să-i dea ceva speranţă că soţul ei ar putea să mai scape cu viaţă; cu toate acestea, nu putea să-i ascundă că ar trebui să călătorească zi şi noapte fără întrerupere dacă doreşte să-l mai întâlnească în viaţă...

Contesa hotărî să plece imediat la drum. Îi udă obrajii băiatului cu lacrimile sale:

- Scumpul, micuţul meu Enric - zise ea -, ah, tu încă nici nu ştii de ce plânge mama ta! Sărman copil, tu îl pierzi pe tatăl tău încă înainte de a-l fi cunoscut! Oh! cât de mult mă doare că nu te pot lua cu mine în călătoria aceasta atât de grea!

- O, Margareta - strigă ea adresându-se fetei -, ţie îţi las cel mai scump odor al meu. Îngrijeşte-te de dânsul! Nu-l lăsa nicio clipă fără supraveghere, nici măcar când doarme. Îngrijeşte-te de dânsul ca şi cum aş fi acasă. Du-l în fiecare zi frumoasă, şi mai cu seamă dimineaţa, în grădină, la aer curat. Cântă-i câte un cântec, vorbeşte cu dânsul; arată-i mai des florile sau alte obiecte frumoase. Nu lăsa în mâinile copilului nimic ce ar putea să-i primejduiască, ce l-ar putea înţepa sau ar putea înghiţi. Cu atât mai mult, nu îţi vei permite să-i faci vreun rău sau să te mânii pe dânsul pentru micile sale greşeli provenite din neştiinţa şi slăbiciunea sa. Supravegherea copiilor mici este o operă îngerească. Fii tu un înger bun al copilului meu! Menajera pe care o las acasă şi căreia îi încredinţez întreaga casă îmi va povesti, la întoarcerea mea, dacă mi-ai respectat porunca. Făgăduieşte-mi că nu vei trece cu vederea aceste ultime sfaturi, cel puţin în această privinţă să fiu fără nicio grijă. Voi număra toate orele până la întoarcerea mea. Dacă atunci îmi vei reda copilul vesel şi voios, voi şti eu să te răsplătesc. Îţi făgăduiesc, de asemenea, că-ţi voi aduce un suvenir frumos, care te va bucura mult.

Margareta promise toate. Contesa sărută copilul, îl binecuvântă şi ridică privirea la cer având ochii plini de lacrimi, rosti o rugăciune, apoi dădu băiatul în braţele Margaretei şi se sui în trăsură, pe când servitorii plângeau, apoi porni în noapte şi pe o ploaie torenţială.

2. Mare nenorocire dintr-o mică neascultare

Margareta era o fată sărmană, orfană de la ţară. Ea avea o inimă copilăroasă, dar plină de evlavie, un caracter vesel şi voios şi o înfăţişare plăcută. Acesta era motivul pentru care contesa o luase ca bonă la copilul ei, micul Enric. Margareta, buna şi evlavioasa fată, asculta cu stricteţe de toate câte i le poruncise contesa, şi nu era oră în care să nu-şi fi reamintit toate sfaturile date de contesă. Căci ea o iubea pe nobila doamnă ca pe cea mai mare binefăcătoare a ei şi se bucura nespus de mult de drăguţul băieţel; mai mult încă, ea îl stima deja pe viitorul conte şi stăpân.

Într-o zi, Margareta şedea lângă frumosul lui leagăn pe când copilul dormea. Coşul, care se boltea deasupra capului băiatului, îl împodobise cu trandafiri frumoşi, pentru ca micuţul să vadă la trezire imediat ceva frumos. Un voal fin de culoare albă ferea copilul ca să nu fie necăjit de muşte, dar mai plăcut şi mai frumos decât trandafirii de curând culeşi se întrevedeau, prin voalul cel subţire şi străveziu, obrajii rumeni ai drăguţului copilaş ce dormea.

Într-o zi, sosiră nişte muzicanţi ambulanţi în faţa castelului şi cântară acolo. Oamenii din castel se adunară cu toţii, chemară muzicanţii într-o odaie de jos, ca să-şi aranjeze o zi veselă de muzică şi dans, fiindcă stăpânii nu erau acasă. Margareta iubea muzica la nebunie; cu toate acestea, amintindu-şi de cuvintele contesei, rămase de veghe lângă leagănul copilului ce dormea.

Deodată veni Georgică, fiul grădinarului, în odaie.

- Margareto - strigă el -, vino şi tu jos! Nici nu-ţi poţi închipui cât de veseli sunt cu toţii. Muzică atât de frumoasă n-am auzit în viaţa mea. Unul dintre ei are un ţambal şi bate în el, parcă ar vrea să-l spargă. Un băiat mic cântă cu trianglu, care şi el are un sunet plăcut, iar un tânăr înalt cu obrajii rotunzi suflă în corn, că-ţi răsună în urechi aproape mai tare decât trianglul. Vino iute jos!

Margareta zise că n-are voie să-l lase singur pe băieţel.

- Nu fi aşa de copilăroasă! - îi zise tânărul. N-oi vrea s-o faci numai tu pe sfânta. Copilul doarme, doar tu nu poţi să-l ajuţi la dormit. Haide, vino şi nu mai face atâtea mofturi! N-o să-mi refuzi un dans.